Nu mai știu unde citisem fraza că „dacă nu e greu să faci copii, este aproape imposibil să-i faci oameni”, frază care m-a zăpăcit puțin punându-mă să înțeleg diferența.
Problema nu ne preocupă atât timp cât nu ne amenință la propriu și chiar dacă nu doar un singur părinte, de la facerea lumii încoace, a fost nevoit să treacă prin ea, rămâne poate una dintre cele mai dificile.
Ca să formezi o personalitate puternică este necesar, în primul rând, un marfar de calitate pentru o temelie durabilă, ca restul să nu fie dărâmat de prima rafală de vânt. Or, această „gură de Rai”, am impresia, nu mai are timp să producă oameni… Am putea să omitem criticile la adresa plecării părinților noștri peste hotare în speranța unei „temelii” cu proiecții în viitor, lipsindu-ne de lecțiile de viață care ne fac mai puternici decât cele câteva sute de euro. Ar fi de neiertat să trecem cu vederea situația critică în care se află domeniul educației, în deosebi cel de la sate. Mândria că te-ai născut acolo unde s-a născut veșnicia, nu mai este valabilă, pentru că tot acolo în prezent și moare ea, veșnicia. Suntem conștienți de faptul că, în general, studiile care se fac în Moldova sunt departe de nivelul calitativ al statelor cu o treaptă mai sus de dezvoltare, fapt care înstrăinează atâția tineri doritori de a lua de la un liceu sau facultate ceea ce aici ar trebui să acapareze muncind de ani întregi prin biblioteci. E adevărat că internetul care a revoluționat întreaga lume, pune la dispoziție orice gen de informații, ceea ce ar rămâne de făcut fiind dorința de a însuși, dar ca să fim mai realiști, nu toți copiii își pot permite. Exemplu, lecțiile online pe timp de pandemie. Situația e mai favorabilă pentru cei din localitățile urbane. Ce se întâmplă, însă, cu cele rurale, unde bibliotecile foarte rar sunt „îmbogățite” cu colecții „noi”, materialul cărora este deja depășit? Cei care au avut posibilitatea de a pleca într-un oraș, dacă nu în altă țară, se consideră fericiți, deoarece cunosc în ce condiții au studiat până la plecare. Micuții, pe lângă lipsa materialelor, sunt nevoiți să îndure lipsa cadrelor didactice. Profesorii în localitățile rurale sunt în majoritate pensionari, iar predarea geografiei, biologiei, chimiei, fizicii etc. de câte un profesor de matematică etc. nu mai este o noutate.
E dureros să te conformez la fiecare pas sau să te umilești pentru a scăpa de suferință și nu invers. E dureros să vrei să schimbi ceva, dar să cedezi la prima inițiativă datorită factorului financiar. E dureros să vezi cum crește involuția, dar să nu ai nici o putere de a o opri.
Tinerii care mai rămân pe la sate, căci trebuie să rămână și acolo cineva, nu mai gândesc ca bâtrânii că „au trăit oamenii și în colibe și tot nu s-au plâns de nimic.” Își doresc și ei ascensiune.
Continuarea citiți în nr. 26 din 17 iulie 2020
