Această convingere mi-o dă cu asupra de măsură însăși vița.
Într-un memorabil eseu sensibila la frumos Ecaterina Atanasov spunea că în ziua când ți-e dat să întâlnești un poet ceva se schimbă în ființa ta spirituală. Cred că e vorba de acel fior de comuniune cu înaltul și adâncul din noi, cu eul nemuritor.
Pentru mine întâlnirea cu un om care poartă însemnul generozități, opus indiferenței, este o neașteptată bucurie, precum o sărbătoare a sufletului pe care ne-o dă întreagă numai singur visul. Dacă ar fi mai mulți ca El, încă n-am muri așa de lesne. Gândindu-mă la El, la Poet ca exponent superior al umanității, nu pot să nu-mi îndrept gândul spre unul care-și trage rădăcinile din solul sângereian, Ion Hadârcă care pe lângă multe alte calități deosebite o are și pe cea de a nu fi aruncat nicicând cu nici o piatră în nici un semen de-al său.
Întâlnirile cu Marele Ion Hadârcă, chiar și virtuale, sunt nu doar materiale, ci mai curând simbolice, binecuvântate întâlniri cu versurile și poemele sale, întâlniri de purificare de suflet, amintirea de lepădarea de păcatul grav al indiferenței, de depășirea beethoveniană a disperării nu prin disperare, ci prin coeziune și trăire plenară întru toți. Oamenii și nu pietrele își amintesc unul de altul, de necesitatea stringentă a dăruirii de sine în numele unui permanent ideal de lumină, de limbă, de țară, ca o condiție a omului de cultură, ca o plută salvatoare în învolburarea vremii pe care o traversăm…
Continuarea citiți în n.33 din 20 august 2021
