,,Dragă, redacție…”, așa ar începe răvașul meu, îngălbenit de timp, îmbătrânit de anotimpuri și obosit după atâta tăcere. Fără să observ, am ajuns departe cu anii în viață. Dar e nevoie să te îndepărtezi, pentru a înțelege că ceea ce ai trăit frumos, tot averea noastră este. Iar, între un om și alt om, rămâne suspendat zborul, care a strâns răbdător fiecare fâlfâit al unui copil, care a vrut să se înalțe, susținut de către dascăl.
Un dascăl care nu a știut altceva, decât să învingă furtunile, lăsând curcubeul să răsară pe fruntea cerului, din care să culegem fiecare câte o culoare.
Așa am zburat către zarea, din care mi-am hrănit infinita sete. Pentru că am avut cu ce și, important, de la cine. Sunt oameni sortiți aprecierii și hărăziți iubirii. Și-i porți după tine, drept mărturii a tot ce au însemnat ani de școală, de vise și împliniri. Au fost atâția pedagogi minunați (într-o școală generală, nr.2, din or. Sângerei) încât nu mi-ar ajunge degetele de la mâini ca să vă zic numărul.Haideți, că știu să socot. Treaba cu matematica mă urmărește de-o viață. Mi-a intrat în fiecare bătătură. La fel cum se strecoară și iubirea. Prin vene. Până-n cel mai îndepărtat colț al inimii. Iubirea de oameni nu se cumpără. Se câștigă. Și m-am trezit câștigată. De matematică și de învățătoarea cu problemarul în mâini. Problemele le găseam cuibărite în culegeri. Dăruirea, energia molipsitoare, bunătatea și blândețea, zâmbetul larg și deschiderea către fiecare copil le găseam pecetluite pe chipul omului din fața noastră. Valentina Alexandrovna, învățătoarea de matematică și diriginta, pe care am fost norocoși s-o avem. Mereu acolo, niciodată departe. Mereu alături, niciodată prea-sus. Mereu a noastră, niciodată străină. Genul de om, cu care voiai să pornești oricând la drum, de dragul ei și-al vieții.
Acum, când am crescut (nu știu dacă am ajuns mare) și-mi strâng toate bubele și mucegaiurile, înțeleg că frumusețea nu stă în trăsături regulate (deși, mărturisesc că este un om dumnezeiesc de frumos), ci în atitudine. Iar atitudinea Domniei sale, era una debordantă.
Toată lumea știa că are trei copii. Noi știam că are o clasă întreagă. Ne-a crescut! Pe fiecare. Fiindu-ne fântână și altar.
Cât de plină și frumoasă am trăit alături de ea viața. I-am apreciat felul în care știa să fie și să facă, abilitatea de a rezolva cele mai nasoale situații, bunătatea de a ne lăsa să fim copii de joacă, creativitatea de a ne oferi exerciții captivante și, mai presus de toate, credința în omul din noi. Și această credință n-a pierdut-o nici peste vreme. Înțelegi asta, când îi asculți replica dupa 25 de ani: „Ce să vă spun, iata am stat și am răsfoit printre amintiri să găsesc ceva din perioada voastră de școală, ceva așa mai năstrușnic. Și nu-mi amintesc nimic de genul. Ar însemna că ați fost niște copii buni și frumoși!” Nu am fost noi, nici cei mai buni, nici cei mai frumoși. Doar că am avut o dirigintă (prin cumul și învățătoare de matematică), care ne-a adunat sub semnul omeniei și care ne-a iubit, așa neciobiți cum eram. Așa, cum doar un părinte știe să-și iubească copiii. Copiii care nu au timp să bată la poarta care scârțăie surd peste vreme, uită că florile pot fi daruite și fără ocazii speciale și rămân triști când, odată cu amurgul vieții, îi pierd pe cei, care au știut să iubească necondiționat.
Reverență și admirație pentru dascălul, soția, mama, bunica și, pur și simplu, OMUL PUR și SIMPLU din spatele poveștii, LUȚCAN VALENTINA
Eleva de altădată, Liliana Neaga-Lavric
