DISTRIBUIȚI

În toamna anului 1988 eu, care eram șef al parcului auto la sovhozul-fabrică ”Boris Glavan” am primit ordin de la sovietul sătesc să trimit un camion la aeroportul Chișinău unde un avion de transport militar AN-26 numit ”laleaua neagră” a adus sicriul cu corpul neînsuflețit a lui Gheorghe Nicoară de 20 ani neîmpliniți, căzut în munții Afganistanului. Chiar și peste atâtea ani nu pot să redau starea de spirit care a avut-o satul Sărătenii noi de unde era băiatul căzut – venise să-l petreacă pe ultimul drum o mare de oameni or, se părea că populația din tot raionul inundaseră micul sat de la poale de codru. Durerea pierderii fiului a fost așa de mare că la scurt timp a decedat tatăl soldatului căzut iar mama lui cu care am vorbit ulterior avea să-mi spună că nu avea dreptul să închidă ochii, or ,pe alți 7 copii, frații și surorile celui căzut la război trebuia să-i educe barem cineva din părinți.

De atunci s-au scurs mai bine de 33 ani. Un an mai târziu, la 14 februarie 1989 contingentul de trupe sovietice a fost scos din Afganistan, s-ar părea că a trecut ceva timp când acest război ar trebui încet-încet să se uite dar… Avem a trage niște învățăminte din acest război care a avut loc la mii de kilometri de Moldova unde flăcăii noștri au fost trimiși să apere capriciile și nonvalorile unui regim criminal. Din satele raionului Telenești atunci au căzut 8 flăcăi de 19-20 ani iar la scurt timp după asta la ei au decedat fie mama, fie tata, fie ambii părinți inima lor nefiind în stare să reziste la asemenea durere!
Ulterior era să mă consterneze istoria celor 3 frați Balan de la Cozești. Nu poți pricepe ce fel de lume nesimțită era în comisariatele militare că neapărat trebuia să trimită în focul războiului de acolo neapărat toți copii familiei Bălan.

Continuarea citiți în n.7 din 11 februarie 2022