Ori de câte ori natura se desprimăvărează, Domnul ne aduce Învierea. În fiecare an alta pentru că și treptele înălțării noastre variază. Le trecem constant asemenea pomilor care adună ramuri și inele noi în tulpini. Poamele noi ni le facem. Domnul veghează în mod egal, asemenea soarelui, asupra florilor, rodului fiecărui (p) om. Dulceața, savoarea, aroma, farmecul vieților noastre vine. Doamne de unde?
De peste două mii de ani Iisus e răstignit pentru păcatele omenirii de peste două mii de ani nu încetează să învie – pentru salvarea ei.
Odată cu El învie natura, speranța, în fiecare dintre noi. Iisus ne-a făcut contemporani cu Dumnezeu. El a fost Dumnezeu și Om în același timp. Dumnezeu a coborât pe pământ, luând trup omenesc, ca să-l ajute pe om să se împlinească.
Risipiri de lumină și căldură coboară acum din deschiderile cerului, cuibărindu-se prin păduri, dar și suflete, pentru a lucra tăcut și sigur la retrezirea imperiilor de clorofilă, dar și a bietelor noastre celule rigidizate de frig și de pustiul existenței. Viteza alergării sevelor prin galeriile ascunse ale universului vegetal ne impune și nouă ritmul deșteptării, învierea cu zvâcnetul lor lăuntric ,din fiecare început de primăvară ne face să o înțelegem mereu altfel pe zeița natură, să ne bucurăm iarăși de puterea ei de a ne înzestra și proteja, să o prețuim ca pe cel mai valoros lucru de pe pământ. Însă niciodată primăvara nu lasă pământul nemângâiat și vraja spectaculoaselor redeșteptări, urmărite de noi toți cu multă răbdare și speranță.
Continuarea citiți în n.18-19 din 22 aprilie 2022
