DISTRIBUIȚI

Noi, basarabenii, în marea noastră majoritate , ne întrecem în a ne juca rolul de părinte cât mai bine. Până când odraslele absolvesc școala de toate gradele. Până se căsătoresc. Până încărunțesc de atâta purtare de grijă. Însă nu toți părinții sunt la fel. Unii se întrec în a-și dădăci copiii până la sfârșitul vieții, creându-le starea materială pe care și-o doresc, cu nunți pompoase și cumătrii. Alții sunt mai rezervați, mai cumpătați: după o anumită vârstă, îi ajută mai mult cu sfatul, decât cu banul. Unii îi lasă să se descurce singuri chiar de la bun început, uneori, chiar de mici. Alții îi uită pe la orfelinate, pe la internate, pe la neamuri ori la buneii proptiți numai în cârje.

Am fost și eu un copil foarte fericit. Dar prea târziu am înțeles acest lucru. Am avut cel mai talentați părinți. Nu mi-au dat bogății materiale, ci spirituale. Și exemplu de cea mai aleasă comportare. Nu se așezau la masă fără semnul crucii. Nu luau ultima bucățică din farfurie, chiar dacă ei rămâneau la urmă, să nu o dorească cineva dintre copii. Iarna nu dormeau duși, ci veneau să vadă de nu s-a dezvelit cei mici. Nu-și cumpărau o haină înainte de a ne cumpăra nouă. Erau cu gândul numai la noi.

Continuarea citiți în n.32 din 13 august 2021