În una din nopțile trecute avusem parte de un vis straniu și sinistru. Se făcea că înalții demnitari erau deposedați de facultatea de a vorbi, iar restul populației (păturile de jos), în plus, înzestrată cu o calitate extrem de utilă – acea de a gândi ( la rece, în orice situație).
Apoi visul meu luă o întorsătură inopinată. Se făcu întuneric beznă, de nu se vedea nici țipenie de personaj de basm. Înspăimântată, nereușind să deslușesc nimic prin pâcla densă a întunericului amenințător, alarmându-mă și mai mult, îmi ridicasem disperată privirea spre cer ( gest tipic celor ce nu mai știu să vază nimic bun aici, pe pământ). Îmi ridicasem, deci, ochii spre cer și fusesem izbită de o lumină strălucitoare, de un alb ce venea în dezacord cu bezna în care mă pomenisem. Încercam să înțeleg care este sursa jetului puternic de energie. Nu izbuteam, căci cu cât perseveram în a privi atentă, cu atât mai puternică devenea lumina. Voiam totuși să văd. Dar ce groaza îmi intrase în oase, punând stăpânire pe întreaga-mi ființă. Pe cerul întunecat apăru, luminată, o icoană. O icoană superbă, frumoasă, din cele care împodobesc Casa Mare a părinților și bunicilor și pe care nu te mai saturi să o admiri, savurezi… Era nespus de frumoasă icoana și chipul Fecioarei Maria era deosebit, de neredat. Dar, ceva schilodea întreaga imagine, știrbindu-i din perfecțiune. După ceva timp, lumina păli vădit și reușisem, în fine, să depistez sorgintea defectuoasă a imaginii. Icoana era spartă. Minunea imagine, plină acum de fisuri, avea aspectul deplorabil al unui castel de nisip năruit, al unei bule de săpun în spargere, al unei conștiințe în paralizie și descompunere, a unui neam în dispariție…
Nu-mi puteam rupe ochii de la icoana ivită pe bolta cerului, în mijloc de noapte lugubră. Ceva în chipul Maicii Domnului mă făcea să mă simt infuzată de milă. O lacrimă se scurse pe obrazul imaculat al Preasfintei, o lacrimă izvorâtă din rana-n care zăcea încă ciobul înfipt mișelește. O rană mereu deschisă, mereu sângerândă, incurabilă…
Mă trezii îngrozită, cu fruntea-n borboane de sudoare, fugind de visul nebulos și profetic. Și primul gest, primul gând fusese de a căuta icoana din colțul odăii. O găsisem la locul obișnuit, cu prosopul alb în juru-i. Răsuflasem ușurată, dându-mi seama că totul nu fusese decât un vis, un vis urât, închisem liniștită ochii, spunându-mi că icoana mea era întreagă, voiam să dorm mai departe, să las realitatea la o parte cu toate evenimentele ce o constituie, să uit de toți cei care, prin puterea și originalitatea prostiilor lor, fac icoanele să plesnească și sfinții să lăcrimeze.
Nu trebuie să disperăm în fața cerințelor aberante ale trădătorilor de țară, istorie și neam, a Rusiei ce ne vor iarăși înrobiți și vorbind limba lor. Să ne ridicăm din genunchi, ajunge cât am dat crezare oligarhilor, corupților, tâlharilor, mincinoșilor. Să fi pierdut pe parcursul anilor orice demnitate națională, iubire de neam, pentru strămoșii noștri viteji care au păzit cu prețul vieții lor acest pământ? Acum e momentul să ne încadrăm cu toții în apărarea acestui colț de țară pentru urmașii noștri, să nu fim lași duminică, să ne mobilizăm să ieșim cu toți la vot, să aplicăm corect ștampila, altfel vom fi colonizați, iar în colonie se trăiește greu și îngenuncheat. O astfel de soartă dorim noi oare copiilor și nepoților noștri?
Să nu fim indiferenți față de destinul lor, să nu ne vindem demnitatea pe promisiuni deșarte în defavoarea națiunii noastre.
O, Doamne, cred în tine / Și stând îngenuncheată,
Îți cer în rugăciune, / Trezește-ne odată.
