E bine să conștientizăm cu toții că valoarea unui neam o determină doi factori primordiali: cum își educă copiii ,își onorează înaintașii. E un necesar izvor de cugetări, mai ales pentru conducătorii, pentru care problemele în cauză, sunt de o importanță secundară și uneori trecute cu vederea.
Creșterea în ultimul timp a numărului personelor în vârstă se datorează nivelului de trai, reducerii natalității, declinului fertilității și emigrației tinerilor. Această creștere crează probleme de ordin social, juridic, educațional, administrativ ,mai ales medical și economic.
Persoanele ajunse în toamna și iarna vieții, trăiesc uitați de cei cărora le-au dat viață, i-au crescut și educat. Au rămas sărmanii întristați și solitari, neavând cine le ușura bătrânețile, măcinați de boli, durere sufletească și deznădejde. Asistăm la un haos, în care bătrânii își găsesc din ce în ce mai greu locul. Fiind osteniți și bolnavi, părinții și buneii au nevoie de atenția și afecțiunea copiilor, nepoților, rod al iubirii și grijii infinite care le-au purtat-o. În asemenea momente ce-i apropiați trebuie să fie alături de cei dragi, să le ocrotească zilele împuținate și triste.
„Când te apropii de toamna vieții, copii devin independenți, te trezești diminețile și înțelegi că ești liber să faci ce vrei.Te pomenești că nu prea ai nevoie de această libertate, nu dorești să te odihnești. E prea multă libertate în jurul tău și o liniște ce te apasă, pe care ai vrea s-o înlocuiești cu ceva. Timpul trece, dar lucrurile nu merg spre bine, singurătatea crește, ai impresia că toată lumea a uitat de tine, nimeni nu-ți mai cere sfatul, puțini de mai țin de părerea ta. Chiar și cei scumpi inimii-copii, nepoți, rude, care sunt departe, alții fiind preocupați de problemele cotidiene, mai rar te întreabă cum o duci, cum te mai simți”….susține Gheorghe Pleșca, de 73 de ani.
Este un tablou trist, dar tipic vârstei de 65-70 de ani. Singurătate, pensie mică…Stau zi de zi sărmanii bătrâni în așteptare, cu ochii țintiți la drum, poate o să vină fiica, feciorul, nepoții sau măcar poștașul să le aducă pensia…
Actuala recalculare a pensiilor s-a dovedit, pentru cei mulți și dintotdeauna săraci, o iluzie. În acest galop de taxe și impozite, ameliorările de care se vorbește mult sunt, de fapt, un motiv de tristețe. Se pare că soluția rămâne o funcție a timpului. O bună parte din pensionarii raionului sunt siliți, din cauza veniturilor insufieciente, să opteze pentru continuarea activității, acolo unde se poate, ori să încerce alte soluții pentru care mulți dintre ei nu mai au forța necesară. Or, pensiile multor oameni cu pregătire intelectuală nu depășesc salariul minim pe economie, în condițiile în care cheltuielile pentru sănătate, un trai de viață cât de cât protejat, depășesc cu mult posibilitățile lor. „Așa este viața, astăzi, crudă și nedreaptă cu mulți dintre cei care au nevoie de dragoste, atenție și multă căldură. Iar noi, la rândul nostru, trebuie să le facem viața mai bună, căci bătrânețea este aruncată astăzi într-o luptă pentru existență extrem de dură. Ajunși la etapa când consumă fără să producă, incapabili să-și asigure cheltuielile, agoniseala de până acum neiindu-le de nici un folos, deseori invocându-se sub povara zilelor negre, sunt nominalizați în categoria persoanelor cu cea mai vulnerabilă stare socială. Și atunci ei încep să-și amintească de timpurile când toate parcă erau altfel, purtându-și în cârcă sacii cu amintiri. Fără ei, bâtrânii, am fi ca o șosea fără indicatoare de distanță, căci un om în etate e ca o salcie plângătoare în mijlocul unei pustietăți: primește pe călătorul obosit și-i pune așternut umbra-i rară și zdențuită cu multă bunăvoință. Drumețul se odihnește, prinde la puteri și pleacă mai departe, în drumul ostenelilor lui,” spune Victor Ceresău, directorul Casei Teritoriale de Asigurăi Sociale.
Direcția raională de Asistență Socială și Protecție a Familiei s-a angajat în măsura posibilităților să prevină, alimenteze și chiar să suprime efectele temporare și cele permanente ale unor riscuri sociale, care generează marginalizarea, ori excluderea socială a familiilor aflate în dificultate. „ Ne străduim să demonstrăm că potențialul oamenilor în etate poate avea un rol important și servi drept inspirație în comunitate. Angajații direcției le oferă această șansă în măsura posibilităților. Oamenii de vârsta a treia sunt oglinda societății. Cât este de curată această oglindă, așa de sănătoasă e societatea noastră.
Suntem îngrijorați că foarte multe persoane în etate nu sunt ajutați de copii. Ei au plecat în lumea mare, lăsând părinții bătrâni fără nimeni. E strigător la cer, or, mâine-poimâne nu vor mai fi printre noi. În raion avem 14 mii de persoane în etate. La 1 octombrie mergeți la părinți, bunei ,rude, cunoscuți, deschideți-le ușa pentru a le aduce aminte că au lăsat urme frumoase, au participat la multe activități și că sunt foarte importanți pentru noi,” declară Maria Huzun, șefa Direcției raionale Asistență Socială și Protecție a Familiei.
Enigmatici și cuminți…Ajungem la o vârstă, biologic vorbind, când înțelegem că „enigmatici” și „ cuminți” nu sunt două metafore, pe care le-am lipi de orice gând. Sunt doi termeni pe care poetul ADRIAN PĂUNESCU i-a îndreptat și imortalizat spre icoana sufletului nostru, a fiecăruia din noi, care are dor de părinți.
La început icoana părinților ne poartă cu grijă în spațiul, pe care vrem să-l explorăm, mai târziu, îndepărtarea fizică de cei, care ne-au trimis în lumină, încep să se stingă, pentru că, la rândul nostru, devenim și noi părinți. Dar nici așa, lumina de departe a părinților, nu se stinge, e un dor mocnit, împărțit între ceea ce am creat noi și cei ce ne-au creat pe noi.
Poate că sărbătoarea lor ne face, să le aducem închinare, poate îndemnul însuși de la ei, să ne onorăm părinții, buneii, bătrânii…indiferent de împrejurări sau distanța care ne desparte, acest elogiu adus părinților, buneilor este un imbold de a respecta valorile ancestrale…Un singur lucru mai rămâne de amintit: „Cât mai suntem,cât mai sunt,/Mângâiați-i pe părinți,” cum scria poetul ADRIAN PĂUNESCU.
