Dumnezeule, cât de mult ne-am lăsat prinși de capcanele politicii, că nu mai avem timp nici măcar să ne ridicăm privirile și să ne dumerim că ne-a prins primăvara. Câți ani, ne întrebăm și noi, de când auzim același refren: trecutul e balastul ce ne ține încătușați și care se bucură doar de meritul că te face sceptic prin monotonia refrenului revelat vreme de o viață. De-ți vine să strigi: mai ridică, omule, ochii din pământ, lasă arma tocită a celor ce învrăjbesc și haina lor ponosită, destupați urechile de câlții ideologiilor mincinoase, ascultă imnurile de înnoire ale naturii că poate te vei lecui de deșertăciuni și iluzii.
Suntem în preludiul luminatelor sărbători creștine. Să uităm de actorii culiselor cu intrigi. Să ne bucurăm, prieteni, de clipa bucuriei. S-o trăim cu ochiul și simțirea, cu auzul și cu izul însănătoșitor și redescoperirii.
Căci bucuria acestei primăveri, ascunsă în muguri, nu a mai avut răbdare și a erupt din strânsorile slăbite și devenite gingașe, năvălind peste mantia verde din jur în culori diafane de mireasă. Poc, poc, poc, se aude în vârfuri, în mijloc, la poalele arborilor. Cântă crângurile, cântă glia, cântă văzduhul.
Se avântă spre bolțile aurii
Zburătoarele numai au odihnă. Mierlele s-au avântat spre bolțile azurii, albinele și-au reluat travaliul milenar, cercetând floare de floare. Rândunelele, cu fracuri proaspete, clătite în siniliul talazurilor zbuciumate, cât au trecut în zborul lor lung peste mări și zări, pornesc acum cuib sub streșina casei. Aripa lor adunată este trupul ca o gămălie caldă se odihnește un pic până împletește cu cioculețul rămășița de pai în rotundul castelului moale, unde se vor naște pui, ca apoi să săgeteze iar spre orizonturile de după deal…
Continuarea citiți în n.17 din 23 aprilie 2021
