DISTRIBUIȚI

Probabil, oricine își amintește că pe la sfârșitul anilor ”80, începutul anilor ”90 cei care se aflau la cârma republicii se tot întrebau alarmanți: Ce vor intelectualii?

A fost suficient însă un mic dezgheț, un mic licăr al unei raze de soare care s-a strecurat atunci prin ceața coborâtă peste ochii și mințile oamenilor, aidoma unui ghiocel care se trezește la viață chiar sub zăpadă, fiindu-i îndeajuns mângâierea unei raze de soare.
Oamenii își îndreptau pașii și gândurile către intelectuali, pentru ca uniți în cuget și gândire, îndrumați de către aceștia, să recapete comorile cele mai sfinte de care fuseră privați. Dreptul de a zice români, dreptul de a se adresa oricui în propria casă. Atunci, guvernanții s-au arătat a fi foarte nedumeriți. Dar ei nu se întrebau ce vrea poporul? Ei nu vroiau să recunoască extinderea acestui fenomen asupra întregii stări de spirit a populației, ci voiau să camufleze această pornire spirituală, încercând să explice vrerea poporului ca fiind o provocare din partea cuiva.

Continuarea citiți în nr. 48 din 18 decembrie 2020