Mai multe persoane în etate trăiesc înstrăinate și solitare, neavând cine le ușura bătrânețile. Sute și mii de cetățeni au pornit pe calea pribegiei. Părinții și buneii au rămas singuri doar cu odraslele acestora, cărora trebuie să le poarte de grijă. Azi sărmanii oameni de vârsta a treia trăiesc tragedia unei „orânduieli crude și nedrepte”. Primesc pensii mizerabile, care nu le ajung să-și poată asigura existența.
Ajunși în toamna, alții în iarna vieții lor, trăiesc uitați de cei cărora le-au dat viață, i-au crescut și educat. Au rămas sărmanii întristați și solitari, neavând cine le ușura bătrânețile, măcinați de boli, durere sufletească și deznădejde. Asistăm la un haos, în care bătrânii își găsesc din ce în ce mai greu locul. Cu alte cuvinte societatea modernă generează bătrânețea și tot ea o respinge, o izolează.
E bine să conștientizăm cu toții că valoarea unui neam o determină doi factori primordiali: cum își educă copiii și își onorează înaintașii. Acest dicton poate fi pentru oricine un necesar izvor de cugetări, mai ales pentru conducătorii țării noastre, pentru care problemele în cauză, sunt de o importanță secundară și uneori trecute cu vederea.
Îmi persistă în memorie cuvintele unei colege, care spunea cu durere și obidă, că odată cu trecerea anilor mămica ei a fost marginalizată. Ea nu pretindea la nimic altceva decât doar la câteva ore de istorie, ca să-și poată asigura un pic existența.Tot ea mărturisea că și cele mai vechi triburi își cinsteau bătrânii. La noi, însă, e altceva.
Scriu aceste rânduri, dintr-o necesitate de a expune niște gânduri, niște frământări. Colega mea provine dintr-o familie de pedagogi și reprezintă a treia generație. Pedagogia pentru ea a fost, este și va fi relația frumoasă dintre învățători și învățăcei, dăruirea deplină cu nopți de nesomn, cu nervi la pământ, cu o ardere totală a valorilor general umane. A absolvit facultatea de fizică a Universității din municipiul Bălți, ca apoi să plugărească o viață de om pe acest tărâm. Poate că cineva ar găsi și metehne pentru noi. E și normal, căci suntem oameni vii și nu ne este străin nimic, dar voi încerca să fiu mai laconică.
O familie de pedagogi Gheorghe și Vera BRAȘOVANU, din satul Copăceni, ani în șir au muncit cu dăruire și responsabilitate.
Contiuarea o găsiți în nr. 42 al ziarului
