Poate într-o zi se va simți și grija față de om

Poate într-o zi se va simți și grija față de om

20
DISTRIBUIȚI

Dacă e să vorbim de invidie, atunci mai întâi ar trebui să vorbim ce înseamnă ea.

Poate nu aș fi ajuns să fiu preocupată de această problemă, dacă recent nu ar fi trecut pe la redacție o doamnă bibliotecară din una di localitățile raionului Sângerei, al cărei nume nu pot să-l dau din simplul motiv că nu am asentimentul Domniei Sale.

Discutând cu ea despre alte probleme, am ajuns la cea mai stringentă, la problema financiară. Ea tocmai urmează să-și ridice prima pensie. I se face groază când se gândește că atunci când nu va mai avea puteri să lucreze pământul de lângă casă, să crească un pui, ar trebui să se descurce cu…2000 de lei pe lună.

„Niciodată n-am fost atinsă de invidie. Întotdeauna am considerat-o iarbă rea, temându-mă să nu mă subjuge,  să nu mă facă neom, spune doamna din fața mea, o femeie modestă, cu ochi adânci, pătrunzători, ochi care au citit sute, mii de volume pentru a le împărtăși conținutul cititorilor, pentru a le îmbogăți lumea interioară, pentru a-i ajuta să descopere frumosul, bunătatea. Înarmându-mă cu exemple din literatură, mereu am încercat să-i conving pe sătenii mei să nu dispere, să încerce să-și depășească disperările, limitele, spunându-le că undeva, la finele tunelului, există o luminiță, la care ei sunt datori să ajungă. Biblioteca în care am lucrat a fost de fapt a doua mea casă. Spre deosebire de gospodinele satului, eu aici m-m aflat în zile de duminică și la sărbători, ca fiecare doritor de a citi o carte s-o poată găsi mai lesne. În timp ce cititorii mei se preocupau de business, carieră, eu citeam pentru ca să le împărtășesc conținutul odraslelor lor sau poate chiar lor. Acum aflu că ei au mii de euro, dolari, iar eu număr bănuții.”

Femeia n-a venit la redacție pentru ca să se plângă. Dar dacă discuția a lunecat pe acest făgaș, dânsa se confesa: „ Iată că ceea de ce m-am ferit toată viața, lucrul de care mi-am ferit, simt că mi se întâmplă mie. Niciodată n-am numărat banul străin, dar acum sunt pusă în situația să fac comparații, să mă gândesc că dacă aș fi fost egoistă, dacă sufletul meu ar fi fost mai sărac, îmi asiguram poate pe altă cale cea mai grea perioadă din viață – bătrânețea.”

Iar până una, alta, această femeie de o eleganță și cumsecădenie vădite, încearcă să nu dispere. Se mai încrede în idealul de care s-a călăuzit în viață, că omul pentru om e frate, că mai presus de orice trebuie să-ți iubești aproapele. Așa că, consideră dânsa, poate-poate, relevantă, prioritară, în activitățile oamenilor de stat, în inițiativele lor, va deveni și grija pentru om, pentru binele lui. Poate în una din zile cineva, acolo sus, se va întreba cum poate trăi un om la bătrânețe, când puterile scad, iar bolile se înmulțesc, cu o pensie de două mii de lei?

Poate  încearcă cei de sus să răspundă la o întrebare dureroasă, tristă; cum poate trăi un om dependent pentru tot restul vieții de medicamente al căror preț lunar depășește mărimea pensiei?