În peisajul de toamnă regală, lui Andrei Luțcan i-a apărut noua carte întitulată „ Acasă la mama-i acasă”.
Mi-a înmânat-o, radios, motivându-se:„ Vă spun vorba poetului persan Hafiz: „ Sunt un orificiu într-un flaut prin care trece respirația lui Cristos. Ascultați muzica.”
L-am încurajat prin strângere de mână și i-am rostit cuvintele teoreticianului Hawking: „ Cine și-ar fi putut dori mai mult”.
Placheta e un volum de versuri sinteză, frumos legată, admirabil decorată , cu armonia și dragostea sufletească a soției Valentina, a copiilor Doina și Capitolina Cașcaval, a lui Alexandru, Constantin și Viorica Luțcan.
Pentru acest produs literar, copiii astfel mulțumesc părinților care-s legați de două inimi și scăldați de două lacrimi. Evident, e un test bun ce determină relația părinți-copii.
Cartea e un catalog al trăirilor ce proiectează un spectacol al lumii, cu niște linii comunicale care nu cere dezbateri, deoarece autorul informează: „ în șablon, ce stă cuminte,/ condeiul înșiră cuvinte.”
„ De când sunt fără vedere,/ Scriu poezii în tăcere,/ Căci Domnul mi-a dat putere,/ De-a avea așa avere./
Citindu-i cartea, am constatat că omul Andrei Luțcan de pe cruce reprezintă o imagine arhetipală. Suferința lui are un scop nobil: evoluția conștiinței și arderea sufletească. Tinde a se asocia cu „ Omul duminicii” „ care poartă-n inimă și-n gând,/ Grija altuia cu onoare.”
Continuarea citiți în nr. 45 din 27 noiembrie 2020
