Piața municipală din orașul Sângerei, un mega market moldovenesc, în care găsești de toate dar, mai ales Omul… nu mai este cel de odinioară. E noul comerciant. Mai puternic sau mai slab. Mai obraznic sau mai timid. Dar este cu totul altul decât acum 20 de ani.
Maria Țurcanu
„Otravă pentru guzgani, șoareci, taracani. Otravă…Ciorapi, ciorapi…”
Voci cunoscute, fețe îmbătrânite. Înșiruite de-a lungul pieței dintr-un capăt în celălalt. Numai acest șirag de oameni mai păstrează suflul unei piețe, deși nu mai vând lucrurile de altădată. Rar de tot propun mărfuri proprii, manufactură națională: broderii, pieptare din pielicele, căciuli țuguiate, gheme din lână, ciorapi de iarnă…
Cei de la tarabe nu mai spun cu voce tare ce au de vânzare or, prea variată le este marfa. După cum variată e și originea lor socială –din toate tagmele sociale. Sub șorțul vânzătorilor se ascund oameni care au diferite facultăți dar și oameni fără de studii. Anume ei creează imaginea noului comerciant. Vânzătorul cu studii este amabil și manierat. Neapărat îți mulțumește pentru cumpărătură. Celălalt, adesea, se revoltă de la nimic. Din senin, se supără cumplit de o observație care, îi divulgă înșelăciunea și încearcă să se apere cu tot arsenalul său de cuvinte urâte care i-au încăput în gură, ca într-o mitralieră.
Orice piață este una dintre fețele vizibile ale unei națiuni. Noi parcă am pierdut-o, fața. Uneori, prin limbajul hamalilor, al „ patronilor” nemulțumiți, al unor vânzătoare iritate, arătăm partea dorsală a noastră, pe care o observă și unii dintre vizitatorii străini. Îi vezi, uneori, în grup, câte doi sau trei, fără însoțitor. Curioși, neînțelegându-ne vorba, nici rostirea neaoșa, trec printre mulțimea de oameni și de lucruri, de strigăte și înjurături, cu ochii pătrați de uimire neprefăcută.
În timp ce noi, autohtonii, auzim deslușit cât de schiloadă și buruienoasă mai este aici mustoasa noastră limbă dialectală a buneilor și părinților noștri. Ofilește orice ureche, oricât de surdă ar fi. Anume ea creează impresia că fetele și băieții care au fugit de sat, găsindu-și aici un trai mai bun, au trecut doar pe lângă poarta școlii.
Și totuși, aici omul din noi se simte în largul lui. Își manifestă calitățile inventive nu numai la „ apărarea” teritoriului său, al locului de muncă, ci și la aranjarea mărfii și, mai ales, în ai face reclamă. Cele mai sfioase sunt țărăncile, venite să facă un ban de drum. Doar ele nu mai au locuri la tejghele. Doar ele nu țin cont de fluctuația prețurilor pe piața mondială. Nu măresc exagerat prețurile înainte de sărbători, ca să se vândă mai puțin. Stau cu ce au de vânzare expus pe ziarele așternute chiar pe jos și prind curaj, când tragi cu ochiul la marfa lor.
-Cumpărăm bostan pentru plăcinte, cumpărăm prune…
Iar darul nostru poetic răbufnește, asurzitor. Autori necunoscuți, voci neantrenate. Umor de doi bani.
Cea mai reclamată și căutată marfă de către oamenii ce vizitau piața vara a fost și este, totuși, otrava. Cea care vorbește multe despre noi. Cea de care nu putem scăpa. Cea care este arma răzbunării noastre. Se reclamă otrava pentru șoareci, guzgani, pentru buruieni, dar se simte otrava ce o purtăm ascuns unul față de altul.
