DISTRIBUIȚI

Odată cu pandemia am încercat să ies din casă tot mai rar, doar după strictul necesar, iar din momentul declanșării în Italia și până acum au trecut trei luni bune. E mult trei luni, nu-s 40 de zile cum preziceau „profeții’ și în răstimp toți ne-am făcut cu barbă: femei si bărbați, copii mai mari și mai mici, sunt albe și negre, colorate și personalizate, mai botoase și elastice, mai ponosite și mai de unică folosință. Sunt măștile care au devenit accesorii indispensabile și pe care le poartă copiii la joacă, soțul și soția când urcă în mașină, vecinii când scot câinii la plimbare, doar că atât de mult ne-am săturat de ele încât ca să respirăm mai bine le lăsăm să ne cadă mai mult pe barbă decât pe nas și gură… Și totuși, nu ne despărțim încă de ele… Azi, trebuia să ies, nu că voiam, dar trebuia…Mă dichisesc, măcar un pic, căci în ultimul timp nici cremă nu mai pun pe față, la ce bun, cine se uită la mine… Cu fonul de ten și rujul am făcut economie, sper să-mi ajungă până la anul viitor, dacă nu se usucă… Încui ușa, ajung la poartă și Alt! Am uitat masca. Mă întorc înapoi. Nu-s superstițioasă, pot să mă întorc de vreo trei ori, că-s cam și uitucă. Pun masca, îmi amintesc că am o pereche de mănuși în mașină, dar dacă tot m-am întors pun o pereche noi, albe, să se asorteze cu bluza. Întru în mașină și-mi amintesc că deja nu-i obligatoriu să fii cu mănuși și mască la volan, dar dacă le-am pus, las să fie că nu-i departe supermarket-ul la care fără ele nu pot intra. La magazin poți intra doar cu căruciorul (coșurile mici au fost scoase) chiar dacă nu am multe de luat, dar zic în sinea mea să-mi mai fac niște rezerve dacă tot am ieșit din casă. Așa și fac. Umplu aproape căruciorul, pun și lucruri inutile, că dă, poate să-mi trebuiască într-o zi și să nu mai fac alt drum. La casă aștept umilă și înțelegătoare că așa e bine pentru toți să păstrăm distanța și să mă apropii de casieriță atunci când pleacă din fața mea cumpărătorul precedent. Toată lumea calmă și eu la fel. Ne-am obișnuit, pare ceva normal. La întoarcere îmi amintesc că trebuie să trec pe la farmacie, cotesc, că-mi este în drum, zăresc și un loc de parcare comod. Intru, puțină lumea, adică nu trebuie să stau la coadă. Mă apropii de banca farmacistei și mă opresc în locul indicat, întind mâna să las rețeta, dar nu ajung. Fac o glumă: „Dacă eu nu ajung, că-s destul de lunguță, ce fac alții”. Mi-au ieșit cuvintele fără proptele, au zburat și mai prinde-le dacă poți. Am zâmbit, dar nu rușinată, căci cu mască sunt, dar nu și cu căușul în gură. Farmacistei din fața mea i-au surâs ochii, iar cea de-alături, parcă vinovată mi-a răspuns: „Ce să facem, respectăm, tot mai bine să prevenim infecția decât s-o tratăm”. „Da, într-adevăr” am răspuns și eu salutându-ne amabil. Intru în mașină, scot automat mănușile și pornesc, dar imediat capacitez că am pus mâinile acolo unde înainte am trecut cu mănușile. „Am stricat toată afacerea cu protecția, să nu-mi ating gura, nasul, ochii”, mi-am zis, dispărându-mi zâmbetul într-o clipită. Ajung acasă cu masca-barbă, n-o mai fixez la locul ei, oricum am de făcut câțiva pași. După colț apare vecinul și ca la comandă ambii ne ridicăm bărbile, salutându-ne. Intru în casă, pun plasa jos și încep dezinfectarea: cutii, sticle, pachete, cheile, șterg totul cu dezinfectat, dar oricum nu-i totul. Am pus mâna pe portmoneu, pe cartela sanitară, pe bonul de plată. Nu mai știu ce să dezinfectez și ce nu, deși vreau să fiu corectă cu mine, cu virusul, chiar dacă au trecut trei luni, tot mai bine să prevenim decât să ne tratăm.
Lilia Bicec, Italia