Trecând seară de seară pe lângă bustul lui Eminescu din preajma Liceului Teoretic ce-i poartă numele din oraşul Sângerei, mă gândesc la viaţa pe care a trait-o acesta, la poezia lui ce va rămâne vie din neam în neam, fiind transmisă copiilor de către părinţi din secol în secol.
Lumea e aceeaşi, deşi secolele se scurg. Azi e la fel ca şi pe vremea lui Mihai Eminescu. Din acest punct de vedere, lumea lui Caragiale rămâne a fi eternă. Unica schimbare e faptul că anii trec şi noi ne grăbim permanent să facem ceva, însă deseori nu reuşim. Trece timpul ca nebunul, dar cu el ne trecem şi noi…Noaptea, privind Cerul, observăm că la miezul nopţii Luna se ascunde printre casele oraşului şi apoi se pierde. Iar în locul ei apare Luceafărul. Oare ce poate fi mai frumos decât o sărbătoare? Mai cu seamă acum, la început de an. Sărbătoarea, care ne înaripează spiritual şi ne aduce şi în aceste zile de iarnă, multă căldură şi lumină în suflet, este Ziua lui Mihai Eminescu. A vorbi despre Eminescu numai în ziua de sărbătoare este puţin. Despre Eminescu este necesar să dialogăm cu cele mai alese cuvinte ale graiului în fiecare zi. Acesta ar fi cel mai de preţ cadou şi omagiu adus Luceafărului poeziei noastre.
Continuarea o găsiți în numărul 4 din 23 ianuarie.
