Mă doare țara verticalului orizontal, pentru că, nu știu de ce, aritmetica noastră e cumva pe dos.
Mă doare țara în care avem memoria lui ’45, dar uităm de răscrucea lui ’18.
Mă doare țara în care visele nu prind timp. Și se rostogolesc printre degete, ca fasolea când o alegem.
Mă doare țara în care întrebările se pun din chestionare, iar oamenii își doresc să răspundă din inimă.
Mă doare țara interviurilor cu oameni ieftini (motivând că ar fi dorința publicului, deși publicul se educă) și, nu știu cum se face, că ne amintim de valori exact la cinci minute când ne părăsesc.
Mă doare țara în care aruncăm fructul, ca să păstrăm sâmburele.
Mă doare țara în care valorile se negociază, nu se apără.
Mă doare țara în care apa curge, cu același zel, în havuzul dintr-o curte bine străjuită și din tavanul atâtor școli.
Mă doare țara în care dascălii pot să-și adune într-o singură desagă bruma de avere. Doar praf de cretă. Mă doare țara îngenunchiaților în fața funcției și nu în fața lui Dumnezeu.
Mă doare țara în care dreptatea strâmbă devine dreaptă dacă-ți permite portmoneul.
Mă doare țara persoanelor care se iau mult prea în serios, devenite, între timp, atât de răsuflate, încât de ele s-a plictisit până și aerul.
Mă doare țara în care locurile preferate se profilează a fi, mai curând, restaurantele, decât teatrele.
Mă doare țara curților plăsmuite după ultimul (para) trăsnit și a WC-lor în curte.
Mă doare țara în care toată implicarea civică se termină când începe serialul preferat.
Continuarea citiți în n.34 din 27 august 2021
