DISTRIBUIȚI

Nimic nu ne mistuie atât de nemilos și dureros ca dorul de comunicare. Din cele mai vechi timpuri omul a cunoscut setea și patima de a spune ceva aproapelui, de a lăsa un gând, o vorbă bună, cu tâlc, un gând prețios, care ar menține mereu viu firul amintirilor, ar servi drept călăuză, testament generației viitoare.

Până la noi au ajuns nemuritoare letopisețe ale cronicarilor, scrierile – nepereche ale lui CONSTANTIN NEGRUZZI, corespondența dintre clasicii literaturii noastre, originalele și mereu actualele Scrisori ale lui MIHAI EMINESCU. E o axiomă faptul că leacul unui suflet bolnav este vorba (evident, vorba bună). Cu toate acestea, de la un timp încoace nu ne prea silim să scriem unul altuia, să ne împărtășim trăirile, emoțiile, bucuria și păsul. Au fost date uitării scrisorile, mesajele scurte, este neglijată comunicarea ca atare, astfel încât indiferența și nepăsarea au pus stăpânire completamente asupra inimilor și sufletelor noastre. În acest context, scrisorile părinților, rudelor și prietenilor ocupă un loc aparte, destul de semnificativ și util. Am selectat câteva rânduri din scrisoarea mătușii Vera CLIPCA, adresată feciorului mai mare, din Irlanda: „Au trecut iarăși Sfintele Sărbători de Iarnă. Noi tot stăm la fereastră, așteptând din 7 poate măcar unul ne-a păși pragul, ne-a deschide ușa casei. Că uite, Viorele, sunt deja 5 ani de când tu nu mai vii nici la Crăciun pe stil nou sau pe stil vechi, de Sfântul Vasile, Bobotează și nici de Sfântul Ion. Vasilică și Maricica n-au fost pe acasă de trei ani, Costel și Ionel de doi. Nici Jănica, nu mai are timp să ne viziteze. Noi vă înțelegem că sunteți antrenați în câmpul muncii, dar beneficiați și de vacanțe, dragii noștri. Tot așteptânduvă, anul acesta nici…

continuarea o veți citi în numărul 5 al ziarului din săptămâna aceasta