Se scurge timpul trecător de parcă ar fi un izvor ce murmură, cu el își ia anii vieții ce se strecor ca frunzele dintr-un copac roditor.
Omul e ca pomul ce-și prinde rădăcini, apoi își adâncește rădăcinile, dă roadă, apoi se bucură de fructul cel dulce care cu greu s-a făcut. Se întristează pomul când rămâne fără fructe și frunze, devine trist, dar are o speranță că sămânța lui va încolți și va da viață altui pom.
Timpul fuge repede ca un gând, tu vrei să-l oprești, dar el nu te așteaptă. El parcă se varsă într-o mare sau ocean ce-și duce valurile într-o amintire din trecut. Fiecare om are un fir de gând și spre sfârșit formează un ghem întreg de amintiri.
Da, ne amintim de acele clipe fericite când am obținut cu atâta râvnă să scriem cu alfabet latin. Ne-am bucurat că vom păstra limba noastră cea dulce „ ca un fagure de miere.” Uităm ori poate nu conștientizăm ce-a zic marele nostru poet național și universal Mihai Eminescu: „ Noi nu suntem stăpânii limbii, ci limba e stăpâna noastră… este însăși floarea sufletului etnic al românilor”.
Iarăși trebuie să sufere profesorul de limba și literatura română, pentru că atunci când aude cum vorbesc elevii la recreații, cu rusisme, jargoane, anglicisme, pe unii dintre ei îi doare inima că depun efort pentru ca copilul să înțeleagă că limba e tezaurul sufletului, neamul, națiunea, patria în care s-a născut, iar alții sunt indiferenți.
„Limba unui popor se confundă și se identifică cu naționalitatea lui, cu menirea părinților, cu leagănul, cu mama, de unde și se numește limba maternă…” (B..Hajdeu).
Să păstrăm cu demnitate și să luptăm ca să avem o limbă pe care ne-au lăsat-o ca un mărgăritar scriitorii și strămoșii noștri.
Ecaterina Atanasov, Liceul Teoretic „Mihai Eminescu” din orașul Sângerei
