Nu aș dori să mă lansez în niște banalități ordinare, dar pe zi ce trece, am tot mai mult impresia că: sau nu conștientizăm, sau nu dorim să trăim la timpul prezent.
Nu mă refer la politice sau de alt ordin, pur și simplu tema mea vine dintr-un interior zdruncinat de abilități fără rost între spiritul de a critica prezentul ca filosofie care vrea să se afirme. În opinia mea însă, cel puțin la modul imaginar, trăirea prezentului e o datorie la fel de umană ca și a-ți iubi casa sau pe cei dragi. Prezentul, așa cum remarca Shakespeare, nu este altceva decât „laptele omeneștii duioșii”. Faptul de a nu vrea să-ți trăiești prezentul are mai multe explicații. Personal, cred că panorama temporală nu este altceva decât contraponderea conștiinței dispariției noastre inevitabile, fapt care ne singularizează înspăimântător între toate ființele vii. Iată de ce, noi, cei tinerii, vrem să lărgim limitele unei existențe care să ne consoleze. Tânărul vrea să trăiască azi, negând astfel, fără să-și dea seama atât trecutul cât și viitorul. Majoritatea dintre noi însă nu conștientizează că, adeseori, pur și simplu confundăm acest prezent doar cu o singură clipă a lui. Or, este bine cunoscut că cine nu are timp nu poate avea nici prezent în tot largul lui. De-a lungul vremii, unii adversari ai timpului, care au încercat să se elibereze retoric de el, căci altfel este imposibil, considerându-l nu compensația, ci însăși cifra dispariției noastre, a respins, așa cum se întâmplă și printre unii prieteni, obligația prezentului. Unii afirmă că prezentul nu este altceva decât o noțiune referitoare la trecut sau la viitor. Prezentul însă, repet, este o obligație ca și toate celelalte. Este nevoie de învățarea culturii de a trăi în prezent, pentru că în alte condiții manipularea acestuia devine originea mizeriilor noastre și o componentă demnă de plâns a…
continuarea o veți citi în numărul 5 al ziarului din săptămâna aceasta
