DISTRIBUIȚI

Deja de unsprezece ani de zile inima Maestrului Grigore Vieru nu mai bate… A părăsit lumea aceasta posomorâtă și nevrednică de lira sa pentru a da aripi cuvântului în curăția Cerurilor.
De-a lungul vieții sale pământești Poetul s-a recomandat nu numai ca un poet de cea mai înaltă factură, ci și ca un bun creștin, lipsit de meteahna înfumurării și a slavei deșarte.
A scris un vers lin, blând și armonios, cântând mama, țara și dragostea. Dragostea poeziei sale nu a suferit de erotism excesiv și vulgar, cum adesea se întâmplă cu versul unor poeți mai mult sau mai puțin mari: iubirea cântată de Grigore Vieru este atotcuprinzătoare – de iubirea pentru raza de soare, până la iubirea de mamă și de Dumnezeu, mai ales de Dumnezeu.
Poetul nu pierdea nici o ocazie să folosească în dialogurile sale crâmpeie din Sfânta Scriptură, așa cum s-a întâmplat și în anul 2007 când i s-a oferit pe bună dreptate titlul de Doctor Honoris Cauza al Academiei de Științe a Republicii Molova. În acea zi memorabilă Grigore Vieru și-a început genialul discurs: „ O tulburătoare parabolă biblică, pe care o desprindem din comoara înțelepciunii regelui Solomon, sună astfel: atunci au venit două femei desfrânate la rege și au stat înaintea lui.”
Ce bun și frumos lucru este să vezi și să exemplifici trăiri și întâmplări din viață prin prisma Sfintei Scripturi. Maestrul asta a făcut, a început să spună ceea ce avea de spus lumii savante pre limba Bibliei. Astfel el s-a identificat în fața tuturor cu Credința strămoșească Dreptmăritoare. Acest moment nu a fost nici unic și nici inedit în ieșirile publice ale lui Grigore Vieru, de fiecare dată, în mod pașnic și sincer propăvăduia, Cuvântul lui Dumnezeu. A făcut acest lucru și în timp de prigoană, și în timp de pace și liniște.
Dragostea pentru Hristos este practic omniprezentă în lirica lui Grigore Vieru, ea se identifică cu dragostea pentru creația și darurile dumnezeiești de care s-a pomenit ceva mai sus – dragostea pentru Lumină, Mamă, Patrie, Oameni. Maestrul vedea toate acestea exclusiv prin prisma Atotputerniciei și Bunătății Divine.
Totuși, credința sa creștină nu se identifica numai cu vorba, dar și cu fapta. A dus o viață modestă și demnă, dar nepătată de mândrie, pentru aceasta a fost iubit, apreciat dar și nedreptățit. Pentru toți, prieteni și neprieteni, răspunsul lui Grigore Vieru era unul –privirea caldă și vorba împăciuitoare.
Cum îi stă bine unui bun creștin- mai presus de orice a iubit ADEVĂRUL, așa cum singur spunea: „O să spun să mă audă,/ Și plin de floare pomul,/„Și din mormânt voi spune/Mulțimii Adevărul.”
Pe cât a fost de pașnic, pe atât a fost de războinic întru a apăra acest Adevăr, oricare ar fi fost el. Nu s-a temut nici o clipă de urmăririle dragostei sale pentru dreptate, într-o lume în care aceata ne este ferecată în lanțuri. Se creează impresia că aceasta i-a fost misiunea pe acest pământ – să cânte Adevărul…
Zilele acestea o surdă durere macină sufletul, pentru că nu-l avem printre noi pe cel care mai bine ca oricine știa să-i spuie mamei că o iubește, pe cel care îi alina și îi împăca pe toți, cel care nu s-a temut vreodată de vrăjmașii credinței și dreptății,care a cântat măreția lui Dumnezeu în versurile sale… În februarie anul curent, ar fi împlinit venerabila vârstă de 85 de ani.
Deci, să-l omagiem pe Grigore Vieru ca pe un vrednic creștin ce a fost, mergând la Sfintele Biserici pentru a aprinde o lumânare întru veșnica sa pomenire, iar după asta să murmurăm frumosu- i vers: „ Doamne, intră și-n a mea chilie/ Și-amnândoi, răniți și înghețați/ Să ne încălzim cu bucurie/ Unul lângă altul ca doi frați.”

Maxim Guzun, Blagocinul raionului, masterant în istorie și filosofie