La drept vorbind, poți califica iubirea ca pe o rătăcire prin labirintul vieții. Dacă mă gândesc mai bine, este un dar divin, iar noi o cizelăm si-i dăm formele dorite.
Și se naște o iubire în conformitate cu dragostea care trăiește în ființa noastră. Cu alte cuvinte, noi suntem creatorii propriei iubiri. Și datoria celui care creează este să creeze ca un Dumnezeu. Oare nu suntem creați toți după chipul și asemănarea Lui?
Dar există și destule ființe pentru care sincronizarea nocturnă sau jocul meschin al banilor se constituie ca literă de Evanghelie a trecerii lor pe pământ.
Le acorzi atenția pe care o merită și mergi mai departe fără a suferi, te urmăresc doar un gust amar și dizolvarea, pe care ți le lasă revelația din zori a vidului.
Dacă aceasta-i o vocație, nu-i neapărat nevoie să-ți faci din gloria lor pasageră o justificare a existenței.
Fiecărui om îi este sortită o singură femeie, care receptându-ți existența, indiferent la ce distanță în timp, știe că-i născută anume pentru tine, doar tu fiind în stare să-i desăvârșești destinul.
Și după ani, aceștia se pot recunoaște, fiindcă este hotărât de sus ca din clipa cunoașterii să se afle pe același plan al sublimului. Doi oameni apropiați sufletește se vor întâlni neapărat.
Nu vreau, nu pot și n-am dreptul să renunț la frenetica ta amintire, altfel aș fi un om de o rară platitudine.
Ești condamnat să continui, odată cu viața ta, destinul ei, și nu te mai simți singur.
Continuarea citiți în nr. 15 din 09 aprilie
