Zilele noastre se scurg după clasicul algoritm „ una caldă, una rece” sau invers… n-are importanță. Contează însă că aproape de fiecare dată, înainte să se producă alternanța, uităm că soarele apare negreșit după furtună și reușim cu un talent desăvârșit să ne enervăm din orice mărunțiș. Suntem mari meșteri în arta de a face din țânțar armăsar. E de ajuns o vorbă, o privire, o situație ca să ne sară țandăra, să ne supărăm, să ne necăjim, să ne îngrijorăm și apoi să ne vaicărim. Câte odată, dar nu prea des, analizând la rece nimicurile pe care le-am lăsat să ne strice ziua, ne umflă râsul, ne încercă regrete și imediat promitem solemn ca data viitoare să nu ne lăsăm ademeniți în capcană. Ba chiar, într-un moment de luciditate, te întrebi: „Mie chiar îmi place să fiu supărată?” Suntem oare o generație de isterici? Poate că da, pentru că oamenii se ceartă în orice împrejurare. Cu cât cauza e mai absurdă, cu atât conflictul – mai caraghios. Dar cine să-și dea seama?
Scandalul a devenit un mod de viață. Am întâlnit cu toții persoane care se complac în această stare de nemulțumire cronică și abia așteaptă un prilej să se înfurie, să jignească, să înjure. Întrebarea e: de ce unii oameni sunt satisfăcuți atunci când sunt nefericiți și toată lumea din jur de asemenea? Poate pentru că nu au cunoscut niciodată bunătatea și chiar nu știu cum e să fii bucuros? Concluzia nu-mi aparține. Au spus-o înțelepții în repetate rânduri și au demonstrat-o: întunericul înseamnă strict absența luminii, iar răul își face de cap în lume doar atunci când binele e plecat în concediu.
Larisa Nacu, cititoare fidela ziarului
