Undeva, în adâncul memoriei, mai sunt încă vii imaginile chipului tău cald și a privirii firave și mohorâte. Ai rămas legenda minții mele. Dacă munții ar putea să vorbească nici unul n-ar avea atâtea de spus despre tine, câte am de spus eu.
Ghemuiți cu genunchii amorțiți la gură, ca pruncii în pântecul mamelor, la lumina celor două becuri roșii care strălucesc ca ochii unor bufnițe, înconjurați de o pace netulburată, te ascultam somnoroși cum ne spuneai povești tainice, străbunică.
Ne mângâiai, iar noi încet, neînchipuit de încet, ațipeam în poalele fustei tale înnegrite de ani, duși de visuri, duși departe… Îți încheiai povestea monotonă și, fără să mai adaugi nimic, ne priveai tăcută, ne sărutai cu buzele învinețite și porneai în noaptea misterioasă, plină de tăcere sumbră spre biserica din sat, biserica în care niciodată nu au bătut clopotele fără să fii și tu acolo.
Erai atât de credincioasă încât nopți la rând cu genunchii înțepeniți și roșii de podeaua din scândura vestejită din tindă te rugai în șoaptă ore-n șir. Și-a doua zi iar, și-a treia zi iar, și toată viața iar și iar. Erai atât de înțeleaptă, atât de caldă, atât de bătrână…Mi-e dor de-un cântec, mi-e dor de- un alin, mi-e dor de tine străbunică Ana, mi-e dor atât demult…
Aș vrea, ca altădată, să fiu din nou cu tine…
Bogdan Baciu, orașul Sângerei
