De ani de zile urmăresc, prin cadrul geamului casei unde locuiesc, o femeie din blocul vecin care în fiecare dimineață își scoate câinele la plimbare. Nu l-am văzut niciodată prins în lesă. De asemenea, n-am văzut-o niciodată pe femeie să alerge după el, să-l strige disperată.
Victoria Marin
De altfel văd că unii oameni care rareori își lasă slobozi câinii să zburde în libertate. Iar când vor să-i ducă acasă, îți vine să le plângi de mila bieților stăpâni.
Greu își conving necuvântătoarele să se apropie, să-și bage capul în lanț. Câinele despre care este vorba, însă, după ce se satură de zburdat, pornește singur spre ușa blocului.
Astăzi, ieșind din casă ca să merg la serviciu, am văzut că femeia era de una singură. Dar eu știam că de undeva în curând urmează să țâșnească micuța vietate, care-i face viața mai veselă, mai plină.
Și cu adevărat cuțul a apărut instantaneu, de parcă mi-a ghicit gândurile. Sărea, se zbenguia, ba apropiindu-se, ba îndepărtându-se. Stăpâna l-a chemat, dând semne că se grăbește. L-a chemat, bineînțeles, cu un nume câinesc, pe care nu l-am deslușit. Dacă ar trebui să-l ademenesc să se apropie, dar să nu-i cunosc numele mi-ar fi oarecum să-i zic javră. Fiindcă acesta este un câine care, spre deosebire de cei fără de stăpân, privește lumea din jurul său fără să se teamă, fără să-și ciulească urechile la fiecare mușcare a frunzelor de pe jos. Felul lui de a se uita la ceilalți câini dezvoltă demnitate, deoarece, chiar câine fiind, știe că nu-i singur pe lume. Că oricând are cine-l apăra, că oricând are cine-l ocroti…
Continuarea citiți în n.1-2 din 1 ianuarie 2022
