Pragul redacției noastre este trecut uneori de câte un bătrânel sau o bătrânică spre care te temi și să respiri, lesne putându-i compara cu o floare de păpădie uscată. Se plâng de sărăcie. Le mai sclipesc ușor ochii când își amintesc de zilele pe care le-au trăit când se producea schimbarea. Se mai bucură și acum că au apucat să vadă cum este călcat pe gât balaurul roșu. Însă, zic ei, nici prin cap să le treacă atunci că acea bucurie va fi adumbrită de sărăcia care s-a rostogolit peste ei.
Pomenindu-se într-o situație disperată, caută ajutor. Merg pretutindeni unde consideră că cineva ar putea să-i ajute cu ceva. Cu inima frântă, văzându-i necăjiți, încercăm să-i încurajăm și să -i convingem că situația se va schimba de îndată ce buzunarul republicii va dispune de posibilități. Ne privesc cu ochi triști și nu știm dacă ne cred sau nu, dar, cuminți, se ridică și pleacă. Iar pe noi, care rămânem locului, cel mai mult ne doare cuvântul „mulțumesc”, pe care îl rostesc la sfârșitul discuției.
Recent, priveam la televizor protestul unor oameni necăjiți, iar printre ei se aflau și unii primari, cerând guvernului să li se majoreze salariile. Și mă gândeam că crizele din ultimii ani , războiul din Ucraina s-au răsfrâns foarte mult asupra oamenilor care cu adevărat au salarii mici în raport cu cei de la „Apă Canal”, „Red Nord”, „Fee Nord”, „Termocom,” „Gazprom”, „Modtelecom” etc. Cred însă că nu sunt chiar atât de mici salariile edililor în comparație cu pensiile și cu salariile multor cetățeni în preajma cărora se află.
De aceea protestul lor mi-a amintit de necăjiții care ne cer sfatul, unde să meargă după ajutor, iar noi îi consolăm, îi încurajăm să rabde până va veni ziua luminoasă. Și ne gândim cât de bine le-ar fi stat primarilor, hotărâți să lupte pentru salarii majorate, dacă și-ar fi început discursul cu pensiile mici ale celor care i-au votat să ajungă primari. Dacă și-ar fi început plângerile cu proteste împotriva oligarhilor, a schemelor, prețurilor la gaze, la energia electrică, la cea termică, la medicamente, pe care bieții pensionari nu le mai pot achita. Și chiar dacă reușesc să facă față unii dinte ei, atunci aceștia sunt cei care trăiesc pe spinarea apropiaților lor, plecați în lumea largă, de unde nu se știe dacă vor mai reveni vreodată…
Și abia după aceasta să treacă la durerea personală.
