Paginile cinci și șase a săptămânalului `„Ecoul nostru”sunt o tribună a cititorului, unde acesta are posibilitatea să-și descarce sufletul, să-și împărtășească bucuriile și speranțele cu semenii săi, deseori alături de tablete, eseuri, știri, etc., paginile găzduiesc și versuri încărcate de un profund fior pentru tot ce este românesc, pentru comună, raion, țară, neam, pentru înaintașii noștri. Sunt simțiri izvorâte din sufletele curate și alese ale unor contemporani de-ai noștri, care prin osteneala lor demonstrează legământul făcut cu propria fire, ce-i obligă pe ce-i din preajmă la respect pentru Neam, pentru înaintașii care ne-au asigurat o istorie cu personalități pline de virtuți și de idealuri.
Maria Țurcanu
Semnatară ai versurilor publicate este și profesoara de limbă și literatură română Tamara Gumovschi din Mândrești Noi. Aș vrea să vorbim despre ea în urma unei scrisori pe care ne-a expediat-o după ce am publicat mai multe articole despre limba română.
Deși noi o cunoaștem mai de demult pe Tamara Gumovschi ca o profesoară demnă de menirea sa pe pământ, educând și purtând sute de învățăcei pe cărările curățate de mărăcini și iarbă rea cu propriile mâini până la însângerare, pentru a-i scoate, după ani de osteneală, la drumul mare, însorit, de data acesta, răvașul ei emotiv, la rândul său, ne-a tulburat prin mesajul din care, pe lângă cele știute despre Domnia Sa până în prezent, mai aflăm din ce este plămădită autoarea, factorii care au contribuit la formarea caracterului, simțirii și stării de spirit în care își duce existența: „Am avut părinți-sfinți, demni și culți. Ei ne-au educat în spiritul dragostei față de Țară, față de Neam. Altfel n-aș mai scrie eu aceste poezii pe care le port mai întâi în suflet.”
Stimata Tamara Gumovschi nu a încetat niciodată să viseze la Țară, la Neam, la Limba Română, fiind convinsă că acolo ne este locul, că doar acolo ne-ar fi bine. Cu un tremur al sufletului, dar parcă stăpânită de o și de o frică, se întreabă și ne întreabă: „ Oare când se va face pasul spre Unire? Este o întrebare pe care, probabil, și-a pus-o oricine. Suntem conștienți că autoarea ar dori să audă un răspuns optimist. Dar cine ar putea să-l dea?
Autoarea încheie scrisoarea adresată nouă cu o destăinuire a unui sentiment care și-a pus pecetea pe sufletul ei, făcând-o puternică și frumoasă în aspirațiile sale, sentiment care, de fapt, este crezul vieții sale, axa existenței: „Doresc ca visul nostru să se împlinească. Și atunci vom fi din nou țară odată ce avem același grai românesc… Or, fără limbă n-am fi cine suntem. Aștept Sărbătoarea Limbii, precum un copil așteaptă Paștele. E sublim că Sărbătoarea Limba Noastră cea Română este precedată de prima zi de școală. E ca un preludiu această sărbătoare a începutului de an școlar. E precum o piatră pusă la temelia unei case.
Având o limbă a ta, te afunzi în lumea cunoașterii mai lesne, mai pe înțelesul lucrurilor, al fenomenelor, al tainelor ascunse de ochiul omului.
Având o limbă a ta poți visa că deschizi cu ușurință ușile în spatele cărora te așteaptă viitorul, având o limbă a ta, comunici mai ușor cu frații tăi, cu sfinții și cu Dumnezeu. Dar îmi dă târcoale și tristețea: unde mi-s colegii, de ce lipsesc elevii din raion? De ce lipsesc liderii de partide, altă lume frumoasă?
Mi-am amintit zilele acestea de îndemnul marelui poet român Tudor Arghezi: zilnic să ne ocupăm de Limba Română. Mihai Eminescu era mai categoric: „ Studiul principal al unei scoale rurale sau primare e limba românească : ea este totodată organul prin care acest neam moștenește avutul intelectual și istoric al strămoșilor lui…
E păcat că aceste îndemnuri, arghezian și eminescian, nu sunt materializate.
Este adevărat, în inimile unora și azi mai încearcă , însă în zădar, să pătrundă lumina Lui veghetoare; unii și azi, după atâtea daruri peste fire de la Dumnezeu, se mai dezic de propria limbă (cea română), de propriul neam(cel românesc), de propria lor Țară…
Că nu doar Basarabia, ci și dulcea Bucovina plânge și sângerează.
Să nu uităm nici odată că: „ La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul.” De aceea Sărbătoarea Limbii Române o asemănăm, vorba poetului Vasile Romanciuc, cu o „ floare de noroc.” Ce noroc să fii român. Să ai o limbă dumnezeiește de frumoasă.”
Ne închinăm, stimată și distinsă doamnă, în fața Dumneavoastră, recunoscând că, având cititori pe potriva Domniei Voastre, simțim că osteneala nu ne este zădarnică, că de ea au nevoie oameni care așteaptă vinerea ca „ Ecoul nostru” să-i unească prin ceea ce simt, prin aspirațiile lor, mobilizându-i, să pună umărul, fiecare, la redeșteptarea conștiinței naționale, la vorbirea corectă a limbii române, la apropierea mult râvnitei izbânzi – RE-Unirea.
Să fim uniți și puternici a fi imperativul vremurilor în care trăim, dar și dintotdeauna, fiindcă știut este că cel puternic e și respectat și ascultat. Dar pentru ca lucrul acesta să-l înțeleagă și cei de care depinde înfăptuirea sfântului și mult râvnitului ideal, nu trebuie să contenim a visa la Sfânta Unire, străduindu-ne din răsputeri să facem auzită năzuința noastră, ca să trezim în noi responsabilitatea și sentimentul adormit de frate de sânge. Unirea celor două maluri ale Prutului, este idealul spre care nu contenește să tindă și pe care se zbate din răsputeri să-l trezească în conștiințele adormite profesoara de la Mândreștii Noi, Tamara Gumovschi.
După multe și chinuitoare zbateri, profesorii reușesc să se apropie de sufletele fragede ale discipolilor cu firi mai închise, fiindcă este bine știut că altoirea soiurilor bune, sănătoase, viguroase, se face, pe lăstari tineri, pe pomii fragezi deși, pentru a se prinde este nevoie de mai multe încercări și nicidecum de arbori ai căror coajă este deja uscată, chiar dacă acestea ar mai avea de trăit o sută de ani.
Profesor adevărat poate fi doar omul capabil de jertfire și de iubire sinceră pentru ființa de alături. Profesorii noștri, adevărați semănători de lumină, fără a pretinde ca ea să se răsfrângă și asupra lor, sunt convinși că dacă te-ai pătruns de această dragoste, apoi numaidecât te-ai pătruns și de responsabilitatea care-ți revine: nu-ți poți iubi țara cu adevărat, nefăcând ceva temeinic pentru ea. Un lucru primordial pentru țară este ca e să fie populată de o societate conștiincioasă. Și iată că tocmai dragii de ei, cei care cu veniturile lor nu pot nicidecum aduna averi, fiind mereu aplecați deasupra caietelor și manualelor, a izvoarelor suplimentare care le îmbogățesc bagajul de cunoștințe necesar pentru a-l transmite elevilor, îndemnându-i să sfideze necunoscutul, deschizându-le prin muncă meticuloasă orizont după orizont, se trans formă în călăuze ale copiilor noștri, mereu străduindu-se să ajungă primii pe malul prăpastiei pentru a o baricada, de cele mai multe ori reușind să le întindă mâna, chiar dacă pentru aceasta plătesc cu propria sănătate, cu lipsurile și chiar, paradoxal, cu singurătatea.
Profesorii își asumă una dintre cele mai mari responsabilități: educația, deprinderea, punându-și pe umeri una din cele mai sacre responsabilități. Ei sunt descoperitori de izvoare din care micuții vor sorbi, nu spre potolirea, ci întru sporirea setei de cunoaștere.
Domniilor Lor, profesorilor, celor mai importante persoane din destinele noastre, ne închinăm și le dorim să aibă parte de tot ce este mai bun pe pământ, fiindcă merită lucrul acesta din plin.
Pentru ei, pentru inimoșii profesori se vor deschide joia viitoare petalele florile aromate precum cărțile pline de cunoștințe. Să le fie într-un ceas bun!
P.S.
Scrisori asemănătoare sosesc la redacție de la foarte mulți profesori școlari. Ele mustesc de speranța că și-au făcut un rost în viață, zidindu-se, aidoma Anei lui Manole, zi de zi și ceas de ceas, în munca de educație și de creștere a unor noi și noi generații de copii, cărora le-au altoit dragostea de neam și țară.
A fi profesor e o binecuvântare echivalentă cu greutatea unui blestem: să fie mereu de veghe la tot ce fac sau ce-și pun în cap să facă elevii. Să aleagă metodele cele mai potrivite poate pentru fiecare copil în parte atunci când semănă în sufletul lor lumina, dragostea de carte, dragoste de aproapele său. Și cel mai greu lucru – credința-, fiindcă mai sunt familii în care Dumnezeu încă n-a revenit, fiindcă cei maturi au uitat de EL.
