O zi de făurar, în care clopoțelul colindă peste vremi. Peste anotimpuri. Peste răsărituri și apusuri. Peste clipe, care seamănă cu aduceri-aminte. Din nerisipa de clipe învățăm să ne prețuim toate vârstele. Și toate trăirile care răsar ca niște pui de lumină, oblojiți cu îngăduire. Până la sevă.
Și cât de răscolitor n-ar suna clopoțelul, nu poate să ne adune pe toți laolaltă. Nu mai poate. Ne împuținăm, în liniște. Viața ne scutură de cei mai buni și cei mai vrednici. Ușor se transformă într-un rând de scaune goale.
Am avut timp pentru multe, mai puțin pentru iertare. Și să mai stăm gând lângă gând, inimă lângă inimă. Că doar bucuria omului e omul. Lăsăm ușa întredeschisă, pentru că, mereu grăbiți, n-avem cheile la îndemână. Și tot căutându-le, uităm să ne regăsim.
Pui de lumină… e atâta lumină în fiecare apus! Și doar prin zâmbetul ștrengar din poze, ne amintiți că trebuie să învățăm a trăi. Că de murit, omul moare oricum. Și într-o zi n-ați mai fost… înflorind în eternitate, fiecare în propria-i primăvară. Chiar așa, Viore(l)i-lor?!
Ne-ați lăsat mai neuștiutori și cu multe lecții de bunătate încă neînvățate. Prea plinul de bine l-ați revărsat peste noi. Ați oferit zâmbete și îmbrățișări pe unde-ați trecut. Nici, măcar, nu v-am spus că fusese-ți milionari în zâmbete. Și ni le-ați lăsat pe toate. Cred că ne-am pricopsit cu o moștenire bună.
Cum știați voi să ascultați – acest mare dar al vostru. Poate, de asta, ne e și trist. Noi vorbim, vorbim, vorbim… și nu mai are cine să asculte. Abia acum înțelegem că un oftat povestește mai mult decât vorba risipită. Ați intrat umil în sufletele noastre, fără ca vreodată să trântiți ușa. Știați că pereții sunt fragili și crapă ușor.
Continuarea citiți în n.7 din 11 februarie 2022
