Avea dreptate regretata mamă când mă „alina” la un prim eșec că „e aproape nimic, în viață te vor aștepta examene mult mai grele, pe care o să le treci în funcție de cât vei fi pregătită pentru ele…, important e să să nu uiți niciodată cine ești.”
Nu prea înțelegeam atunci, atribuindu-i un rol de catalizator, de dătător de speranțe într-o lumină mai adevărată, în fortificarea forțelor pentru a trece mai ușor prin viață… (viață…, ce înțelegeam atunci ce poate însemna acest cuvânt parcă gingaș, dur, plin de toată puterea „a fi”- ului, parcă lipsit de de importanță?…)
Dar poate că anume franca explicație că nu poți atinge orizontul cu mâna te pune să alergi înspăimântată, să-ți demonstrezi că e o eroare, poate că înlăturarea vălului roz care acoperă ochii fiecărui copil îl întremează, îl aruncă în real ca pe un neînotător departe de mal. Mă uimea naivitatea colegilor mei, care aveau în dotare roboți în subterane, ce le îndeplineau toate dorințele; oglinzi în care puteai vedea ce se ascunde după un perete, metale flexibile care, care introduse în orice gaură de lăcat, luau forma cheii ce deschidea orice ușă…
Mă uimea, de asemenea, că eram deposedată de o astfel de imaginație bogată, unica mea preocupare / dorință fiind de a putea cunoaște gândurile oamenilor, pentru nimic altceva decât spre a preîntâmpina un eșec…
Continuarea citiți în nr. 36 din 25 septembrie 2020
