Spitalul de urgență Padova. N-aș fi vrut să-l cunosc, dar am avut ocazia. S-a întâmplat să însoțesc bătrâna căreia îi făceam companie. A căzut, și-a fracturat femurul și, cum aceste cazuri se întâmplă ades cu bătrânii, medicii acestei secții sunt suprasolicitați. Așa încât, până a fi internată, bătrâna a avut de așteptat vreo șapte ore lungi prin coridoarele spitalului de la Urgență, arhipline, ca de obicei. Fiecare 5-10 minute veneau noi persoane suferinde, de plecat cu un rezultat la radiografie se întâmpla tot mai rar. Într-un târziu, aflu de la un blocaj de rețea, ceea ce însemna că nu se mai făceau radiografiile. Spații disponibile-tot mai puține și cei norocoși traumați stăteau cuminți, fiecare cu durerea lui, pe ,,năsălii’’ postate una lângă alta în așteptarea rândului.
Lângă noi este adus un nou venit cu însoțitor. În scurt timp atrage atenția tuturor pentru că se deosebea de restul pacienților. L-am surprins că mă urmărea și chiar dacă nu prea aveam unde-mi ascunde privirea, am evitat direcția lui. Vrând-nevrând mai treci cu ochii peste cei care-ți stau alături. Doamna care-l însoțea- o femeie smadă, înaltă, frumoasă, îngrijită, din cele căreia n-ai putea să-i ghicești vârsta, avea în mâna ei mâna lui cu degetele strâns încrucișate. M-am gândit-e un fel de a-i stăpâni durerea. Îmi zic, nu-i frumos să-i urmăresc, întorc capul într-o parte, îmi privesc bătrâna mea, care dacă nu dormea, cel puțin stătea cu ochii închiși.
Relaxați și ei, vecinii mei, care făceau cuplul misterios. El- cu ochii fixați într-un punct. Ea- puternică și determinată, dăruindu-i carețe și răbdare în continuare, înțelegere și compasiune. Se dezlipea de el pentru scurte momente pentru a se informa de blocajul de rețea, care nu se grăbea să fie și când căutam, o vedeam aplecată asupra acelui pat pe rotile, într-o vecinătate suspicioasă, încât mă întrebam în sinea mea cine-o fi fost el pentru ea- un soț, un tată, un frate, un amant, un iubit? Nu puteam rezolva rebusul. Între timp îmi dau seama că nu sunt eu unica curioasă. Cazul devine tot mai spectaculos. Mână în mână, privire în privire, fără urme de rezerve că cineva-i privește, îi urmărește îmi dau seama că nu-i numai atât. Ei doi parcă ar fi făcut abstracție de toți cei care mișunau în jur. De parcă nu aveau nicio grabă, de parcă durerea unuia era un prilej de-ai apropria și mai mult și aceasta era totul ce conta la moment. De fapt, se țineau de mâini cum nimeni în acea sală, în acea seară, în acea situație. Tăceau. Am înțeles că nici nu aveau nevoie de cuvinte. Vorbeau cu ochii. Când se îndepărta puțin pentru informații, ea de departe îi făcea semn de salut cu mâna-vorbeau cu mâinile, vorbeau cu calmul și cu un simț pronunțat de datorie.
Dincolo de ei stătea o mamă într-un cărucior cu rotile și două fiice mult agitate și preocupate pentru mama lor. Abia își țineau calmul, se vedea ca merge vorba de un caz grav. Nu aveam să știu-mai mult sau mai puțin grav decât cazul ,,vecinului’’ nostru care între timp îl observ, mângâiat cu dosul palmei pe obraji. El cu ambele mâini îi prinde mâna ei și i-o sărută atât de firesc, cum ți-ai îndrepta o șuviță rebelă pe frunte. Fără urmă de pudoare, fără urmă de disconfort.
Familia lui a fost promentată în sfârșit și cu el practic a început să se miște carul din loc. Rând pe rând ne-am pomenit și noi cu Rentghenul făcut. Și după vreo două ore ne întâlnim pe coridoarele secției de ortopedie, unde era internat el, unde era internată bătrâna mea. El-în camera Nr.8, bătrâna mea-în camera Nr.9. Într-un moment de pauză, ne-am întâlnit în hol noi, însoțitoarele de persoane suferinde, ne-am salutat. M-a întrebat ,,nu vrei să coborâm un etaj mai jos să luăm câte o cafea de la mașinile automat?’’ Am plecat împreună pentru un respiro după ore și ore de așteptare. ,,Ce-a pățit bătrâna?’’ m-a întrebat. I-am spus cazul cum s-a întâmplat. ,,Și noi la fel, -zice. Avem femurul fracturat. Mâine îl operează.’’ Și bătrâna pe care o însoțeam era în același orar.
Cafeau am savurat-o și ne-am întors la post. Am petrecut noaptea fiecare la căpătâiul respectiv. Dimineața ne-a găsit cu amprenta unei nopți ,,albe pe chip. Pentru mine era prima noapte de nesomn. Pentru ea, am înțeles, era una din sutele nedormite în 4 ani de când soțul ei suferea de ,,AEZHEIMER”.
,,Nu mai am puteri, zice ea. Nu mai pot. De cand a pierdut cu totul memoria nu mai are coordonarea mișcărilor, a căzut recent și s-a lovit la cap, ca rezultat a pierdut și graiul, acum nu va mai putea să meargă.’’ În aceste condiții o mână de femeie ca ea nu știu cum s-ar descurca cu o persoană cu atâtea probleme.
,,Ce ai de gand sa faci-am întrebat-o. ,,Acasă nu pot să-l însoțesc 24 de ore din 24. E mai greu decât un copil care începe a merge. Mai trebuie să fac treburi, să spăl, să gătesc, să calc… Copiii sunt departe și nu mă pot ajuta cu prezența lor. Am să-l internez în cea mai apropiată casă de bătrâni și am să-l vizitez în fiecare zi. Ai văzut cum mă ținea strâns de mână, de parcă ar avea frică să nu-l părăsesc.’’
Am văzut, -zic, de fapt se vedea de la o poștă că aveți un raport special. Adevărul e că în rezultatul acestei boli a pierdut mai toate instinctele-nu vorbește, nu cunoaște, nu ține minte nimic. Această blândețe și dragoste e tot ce i-a mai rămas.
Și e destul de mult, știi, dacă îți dai seama că l-a purtat acest simț până la 78 de ani și nu l-a pierdut nici prin coclaurile de căderi de memorie a bolii de ,,AEZHeimer”. Până la urmă, ca să vezi că dragostea doar rămâne, dacă a existat înainte. Dragostea ca și unicul leac, la care această boală răspunde.
De fapt specialiștii în domeniu spun că bolnavii de „AEZHeimer”, din păcate sunt incurabili. Boala e cauzată de o degenerare progresivă a disfuncțiilor cognitive, care în timp se transformă în demență. Omenirea e terorizată mai mult de această boală decât de cancer. Dat fiind faptul că e o boală ce ține de bătrânețe, în condițiile când în multe țări longevitatea vieții are tendințe de creștere, se extinde și riscul îmbolnăvirilor tot mai frecvente de „AEZHeimer”.
Acest rău misterios care nu are explicație și leac, reduce la zero fundamentul pe care e construită toată civilizația occidentală-rațiunea.- scrie un sociolog în probleme de sănătate, italian, Guido Giarelli. În lume există 44 milioane de bolnavi de demență. În Italia-600.000. La noi, nu dispun de o statistică. Dar sunt foarte puțini. În primul rând pentru că avem o longevitate a vieții mult mai redusă decât în estul Europei.
Rămâne discutabilă întrebarea care din două rele e răul cel mai mic, dacă ar fi să ți-l alegi tu și nu viceversa.
