Cu voia sau fără voia noastră, vine să ne încânte sau să ne amărască prin tot ce se poate. Să ne scoată, cu orice preț, din amorțeala noastră seculară. Să ne salveze de provincialismul nostru butucănos. Să ne ajusteze comportamentul, tradițiile, gusturile, chiar și gândurile, la standardele sale europene.
Să ne încânte cu tot confortul său material nevisat de majoritatea dintre noi, cei umiliți și mulți. Cu toate frumusețile și minunățiile ei, create de mâna și mintea omului modern.
Să ne amărască prin ceea cedă peste marginile bunei cuviințe. Ale firescului. Ale divinității umane. De prea binele material, sufletul omului european, în mare parte, a putrezit, și-a rezervat deja locul în subteranul umbrelor lui Hades. Deși mai zăbovește în trupurile nudiștilor, cocoțați pe biciclete la proteste. În le gay lor și travestiților, care mereu își revendică niște drepturi inventate de ei, care se adună la parade și concursuri de frumusețe.
Să n e schimbe gusturile, să ne facă să nu ne mai placă vechile noastre case țărănești. Nici apartamentele. Nici curțile. Ne îndeamnă să le renovăm cu orice preț. Să facem euro-reparații, euro-mutații în tot ce se poate face.
Cu mai mulți ani în urmă, așa, hodoronc. Europa a intrat și în curtea noastră veche, liniștită și frumoasă ca o amintire. Cu arbori înalți și umbroși, ce păzeau tihna și răcoarea curții. Care îmbătrâniseră și legănau pe ramuri cuiburi de ciori, dar care mai tresăreau la câte un tril de priveghetoare primăvara pe la zori. Cu mătușelele vigilente și atotștiutoare, pe băncile așezate, punând țara la cale sau spălând osișoarele trecătorilor.
Nu i-a plăcut curtea noastră… Nu mai armoniza cu noile ziduri din jur și s-a apucat să o facă europeană, fără să ne întrebe de vrem sau nu vrem. A doborât rând pe rând arborii, ca pe niște ostași bătrâni și neputincioși. Nimeni n-+a sărit să-i apere. Bătrânelele priveau uimite cum dispărea umbra, cum se topea aerul ei răcoros, dar se mângâiau că vom avea curte europeană.
Și uite că avem. Fără umbra de odinioară, fără trilul acelei familii de priveghetori, fără de ciorile supărătoare… dar cu un orășel al copiilor de toată frumusețea și mândria unui Disneyland, pe care pensionarii noștri, proptiți în bastoane, îl mângâie doar cu privirea. Aici se zbenguie copiii din toată împrejurimea, iar „ legiunea„ de pisici semi vagabonde se bucură din plin de nisipul lui auriu. Clădirea noastră veche își are și locatarii, în majoritatea lor, cam de-o vârstă cu ea.
Dar s-a dus cutea de altă-dată. Cu tot ce a fost în ea. Cu scrânciobul de odinioară, ruginit și strident. Cu vocile copiilor care au crescut și s-au împrăștiat prin lume. Cu copacul de la geam, pe care l-am plâns când a plecat. Eu îmi amintesc cu nostalgie de copacii clasici din oraș. Îmi mai amintesc de Poetul nostru național M. EMINESCU, care a văzut Europa cea de odinioară, zăbovind la studii la Viena și Berlin. Dar care n-a luat de acolo spoiala comportamentală și poza. Parcă îi ironizează și azi pe unii dintre compatrioții noștri, care revin în vacanțe doar ca să ne fericească „ cu chipul lor.”
Ca să vezi ce dură mai e viața uneori. Dintâi l-a depărtat de noi pe cel care nu credeam că se poate fi „ lăsat dus” vreodată.
