A fost odată ca niciodată,
că de n-ar fi fost, n-aș mai fi scris, o copilă care, din când în când, urmărea povestea de seară, la un tv pe alb-negru. Ca toată lumea frumoasă și iertătoare.
În acele vremuri, oamenii se iertau, așa, în tăcere. Pur și simplu. Chiar și când greșeau, cumva fără bănat, tot mergeau unul la altul după sare ori o cană de făină. Se primeau, se lăsau să se treacă pragul, se ospătau… Își vorbeau de pâine, de vreme și toată spovedania se încheia cu „Dă, Doamne, ploaie!”. Așa apucau să-și spună tot ce era de spus și tot ce era de iertat. Se făcea Pace între oameni!
Și, ca pe toată lumea, pe acea copilă, chiar dacă nu găsea o explicație musai inteligibilă dacă nu și inteligentă, o bântuia gândul că adevărul e ascuns undeva sub preș. Pentru că viața… viața nu e pe alb-negru. Viața e la fel ca un curcubeu. Unul multicolor cu soare în creștet și, neapărat, pe timp de Pace.
Veni ziua în care se trezi cu un tv nou-nouț în casă. Unul color-color. Butonase, cu sfială… TV România (pe atunci TVR1). Se pomeni, ca prin magie, într-o lume feerică a patinajului artistic. A îndrăgit, patinajul, ca pe un Curcubeu multicolor pe timp de pace.
De atunci, multă vreme a trecut. Multe vorbe s-au spus. Multe slove s-au scris. Multe răni s-au vindecat. Mulți în tăcere s-au iertat. Mulți și-au purtat cicatricile cu demnitate. Însă, oricât de încrâncenate vremuri au fost, tot răsărea același curcubeu cu soare în creștet și, neapărat, pe timp de Pace.
Continuarea citiți în n.4 din 21 ianuarie 2022
