DISTRIBUIȚI

Deseori, la întâlnirile cu cititorii mi se dă întrebarea : „Care-i taina ce-l apără pe Grigore Vieru?”. Recunosc, mult timp căutam şi eu răspunsul la această întrebare. Am consultat mai multe studii ale criticilor, ale literaţilor, inclusiv publicate în paginile hebdomadarului „Literatura şi arta». Intenţionam să găsesc un răspuns pe înţelesul tuturor, chiar şi al celor nu prea iniţiaţi în teoria literară.
Am împrumutat la bibliotecă una dintre cărţile poetului, care aşa şi se numeşte :”Taina care mă apără”. Gata, zic, acum neapărat o să aflu ceea ce mă interesează. Am citit cartea din scoarţă-n scoarţă, dar despre taină nici pomină. Doar poezii, maxime, gânduri celebre.
Era cât pe ce să mă las păgubaş, dar în cele din urmă am aflat totuşi răspunsul. Mi l-a dat însăşi viaţa.
În blocul de vis-a-vis locuia o cetăţeană care era atât de comunistă în suflet, încât aveai impresia că în venele ei circulă nu sânge, ci secere şi ciocane. Era de ajuns să înceapă cineva din vecini o discuţie pe teme politice, că îndată îi sărea ţandăra, se aprindea, începea să-i ocărască de mama focului pe scriitorii progresişti, învinuindu-i de toate relele. Cu cel mai mult foc, cu cele mai aspre epitete îl blama pe Grigore Vieru.
Avea acea vecină şi ceva bun în sufletul ei : îi plăcea la nebunie cântecul „Casa părintească nu se vinde”.
Într-o bună zi, pe la amează m–am aşezat să-mi trag sufletul pe o bancă dintre blocuri. Era ora când la radio Moldova se difuza emisiunea „O melodie pentru tine”. Nu zăbavă s-a auzit scârţâind uşa şi din scara blocului de vis-a-vis şi-a făcut apariţia vecina cu pricina. Gata, mă gândesc, mi-am tras sufletul, cred că mai degrabă o să-mi dau sufletul. Dar ce-i asta?!. Vecina era de nerecunoscut. Nu era agresivă ca altădată, păşea domol, cu privirea în jos, de parcă se simţea vinovată de ceva. S-a aşezat fără zgomot pe bancă alături de mine. Acuş o să explodeze, mă gândeam, probabil, chibzuieşte cu ce să înceapă. Intenţionam să mă ridic şi să-mi văd de treabă, ca să nu mă aleg cu dispoziţia stricată pentru toată ziua. Dar tocmai în acel moment am auzit-o vorbind cu un glas stins, parcă mai mult pentru sine:
-Eu până azi n-am ştiut că versurile la cântecul „Casa părintească nu se vinde”sunt scrise de Grigore Vieru.
Dumneata nu numai asta n-ai ştiut, n-ai citit nici un rând din creaţia poetului, am vrut să zic, dar m-am reţinut. Îmi era teamă să nu dăunez acelei atmosfere împăciuitoare ce domnea în sufletul ei. Am intuit pricina acestei schimbări neaşteptate în comportamentul vecinei : numai ce ascultase la radio cântecul îndrăgit şi tot atunci aflase cine-i autorul versurilor.
Am păstrat câteva momente de tăcere – fiecare cu gândurile lui, apoi m-am ridicat de pe bancă şi m-am îndepărtat în tăcere.
Din acea zi n-am mai auzit-o niciodată pe vecină să spună vreun cuvânt de ocară în adresa poetului.
Astfel viaţa mi-a sugerat răspunsul la întrebarea ce mă frământa de mai mult timp : taina care-l apără pe Grigore Vieru o constituie opera lui.
Tadeu Nagacevschi