Cel mai durabil și nevinovat negoț de la noi pare a fi vânzarea seminței de floarea soarelui. Chiar dacă din an în an paharul a devenit tot mai mic, iar prețul a crescut, totuna și cererea, și oferta au rămas constante.
Statul a ieșit în întâmpinarea celor care vând semințe de floarea soarelui. Mai multe SRL-uri ambalează semințele gata prăjite, în pachețele, indicând regulamentar valoarea lor nutritivă și energetică. Mirosul miezului prăjit, îți amintește de copilărie, de soba caldă, de lejanca bunicilor. De serile lungi de iarnă, în care la sărbători se depănau istorii neverosimile și întâmplări adevărate, mâncând semințe prăjite: de floarea soarelui, de bostan sau chiar bob. Acolo mâncatul semințelor în comun își avea farmecul său. Și-l are și azi, nu însă întotdeauna locul. Nu ne vom debarasa de această obișnuință a noastră, pentru că are ceva ascuns. Ne place.
De fapt, nu recunoaștem că mâncatul semințelor la noi, la basarabeni, e cel mai tradițional mod de a scurta timpul. Suntem, poate, cei mai înfocați mâncători de semințe de pe mapamond. Le ronțăim peste tot. Acasă, în fața televizorului. Pe drum. Prin trenuri, la locurile de muncă, dacă sunt cumva la aer liber. Prin sălile de așteptare, prin stațiile de autobuz… Scurtăm timpul ronțăind semințe. Timpul care este atât de scump și care prea târziu ne dăm seama că nu se mai întoarce. Timpul care nu poate fi cumpărat cu nimic. Noi îl scurtăm când nu avem cu ce îl umple. Ne umplem buzunarele cu semințe de floarea soarelui și uităm de menirea lui.
Iar El fuge irepetabil. S-au mai tânguit și alții cu mii de ani în urmă. Acuși vom admira lanurile verzi de floarea soarelui, așternute de-a lungul drumurilor, apoi cele galbene, în care se topește orice culoare – mii de flori se vor răsuci ziua întreagă după astrul de pe cer, doar ca să i se uite drept în ochi. Apoi lanurile sure cu florile închise, cu capetele plecate, strânse în berete întunecate ispitind ciorile de pe câmp și trecătorii. Pe ici acolo, toamna devreme, nu vor întârzia să apară „ paznicii” vigilenți ai câmpurilor – sperietorile. Alteori, prin sate, în fața caselor deosebit de frumoase, stătea resemnată câte o soră a soarelui, îmbrobodită cu o cârpă, cu ochelari legați, tot de frica zburătoarelor.
În ajunul Paștelui, mă întorceam cu o rutieră de la Chișinău. Fete și băieți, tineri studioși, se grăbeau să ocupe locuri pe scaune. Trei vânzătoare ambulante, cu genți pline cu dulciuri dar și pachete cu semințe de floarea soarelui, chinuite și obosite, trecând de mai multe ori pe alături, au trezit gustul a tot mai mulți pasageri, mari și mici, mai tineri și mai în vârstă. Tot drumul au tot ronțăit ca rozătoarele. Zbura microbuzul, pocneau cojile de semințe prăjite în gurile flămânde, care își mai aruncau replici, justificând sau condamnând ultimele evenimente politice din republică.
Probabil, vor trece câteva generații până ne vom debarasa de actualul nivel de conduită. Chiar dacă acei care au vânturat lumea vor reveni acasă, cu o altă psihologie și alte maniere de comportare, chiar dacă se vor adopta legi în concordanță cu cele europene, totuna noi, cei mulți și oropsiți, nu vom ceda degrabă vechilor noastre obișnuințe, nu vom demola actualul nostru nivel de cultură. Cărăruia nu îndrăznim să-i zicem pe nume, ci căutăm să-l camuflăm în tot felul. Să dăm vina pe oricine. Numai ca să ne sustragem gândul de la asta.
Așa continuăm să-i susținem tacit sau să-i condamnăm pe acei care fac lucruri pe care noi înșine nule putem face și nici nu dorim. Continuăm să medităm îndelung la viitorul nostru, scuipând deschis sau pe furiș, și întrebându-ne zilnic, cu voce tare:
- Cine n-amai cumpărat răsătită prăjită?…
Victoria Borş, studentă anul II, Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării,USM
