Cicatricele deportărilor și destinul nemuritor al basarabenilor

Cicatricele deportărilor și destinul nemuritor al basarabenilor

140
DISTRIBUIȚI
În poză: Elena GÎDILICA

În urmă cu 69 de ani, în noaptea de 5 spre 6 iulie, în Basarabia începe al doilea val cumplit de deportări în Siberia și Kazahstan. A fost cel mai mare val, deoarece sunt transportați zeci de mii de oameni. Au fost deportați toți cei „incomozi”regimului de atunci, prin mentalitate, prin nivelul de trai, prin idealurile care le aveau. Într-o singură noapte au fost adunați din localități și urcați în vagoane: intelectualii, cei mai de bază gospodari ai satelor, ofițeri care au activat în armata română, diverși funcționari ai administrației românești etc. Care fost scopul și consecințele celor trei valuri de deportări? O țară în care localitățile au rămas fără „nucleu” și care a putut fi mai ușor de manipulat și de deznaționalizat.

Elena GÂDILICA este eroina de azi, care a vut curajul să intre la redacție pentru a ne povestit în detalii despre soarta și calvarul prin care a fost dat să treacă familia sa, în urma deportărilor din 1949. Este nepoata Elenei și a lui Ion STÂRCU din Chirileni, Ungheni, pe atunci oameni avuți cu pământuri și gospodărie mare. Bunica sa, Elena a rămas văduvă la o vârstă timpurie, având în grijă pe atunci patru copii. Acest fapt însă nu a fost o piedică ca în noaptea lui 6 iulie, să fie exilată împreună cu copiii și alte 9 familii din localitate în siberii de gheață.
De spaimă și emoții a luat cu ea doar patru furculițe
„Era ora două noaptea când la ușa bunicii mele au bătut călăii înarmați, ordonând ca toți din casă să-și pregătească cele necesare și să iasă” ne-a povestit Elena. Speriată, neînțelegând ce se petrece bunica Elena STÂRCU și-a acoperit cu spatele copiii, nesupunându-se acelui ordin. Ea se gândea la moarte în acele clipe, de frică și emoții a luat cu ea doar patru furculițe într-o mână, și tot atâția copii de cealaltă mână, negândindu-se nici o clipă că în total sunt cinci. Îmbrânciți fiind în mașină, femeia a strigat „Eu mă duc, mândră și cu sufletul curat….” La Bălți au fost suiți în vagoane de transportat vite, au mers zile întregi. Au urcat mulți , dar au rezistat acel drum al groazei puțini de tot. În Siberia, regiunea Kurgan, familia Elenei STÎRCU a fost localizată într-o odăiță. Au urmat apoi ani grei, ani de geruri și muncă fără îndurare. Și mai tragic pentru familia STÎRCU a fost momentul când feciorul mai mare Vasile, care suferise o intervenție chirurgicală încă în Basarabia nu putea să iasă la muncă în câmpuri…

continuarea o puteți citi în ziarul numărul 27 a ziarului din această săptămână