Omul crede în ceea ce dorește să creadă. Deși este evident pentru toată lumea că realitatea doar arareori coincide cu dorințele noastre, ne încăpățânăm totuși să nutrim niște iluzii lipsite de conținut real. Violența cu care respingem orice încercare de a spulbera aceste iluzii este o caracteristică imanentă a omului contemporan. Dar o analiză atentă a vieții politice, economice și sociale a lumii moderne ne sugerează concluzia că umanitatea încă nu a ieșit din vârsta adolescenței, când emoțiile domină rațiunea, iar comportamentul este marcat de violență și intoleranță.
Dacă ne-am întreba care este cea mai arzătoare dorință a omului, la care el renunță cu mare greu, ne dăm bine seama că aceasta este aspirația la nemurire. Omenirea nutrește acest vis din cele mai vechi timpuri, și se agață de el cu toată insistența de care este capabilă, ca un copil care nu vrea să renunțe la povestea cu Moș Crăciun. Instinctul vital al omului vociferează atât de puternic la gândul morții, încât acoperă cu ușurință glasul rațiunii. Nemurirea – iată nada pe care suntem gata să o înghițim cu toții, fără a bănui otrava din miezul ei. Și pentru că viața reală nu ne satisface, mărginindu-ne apetiturile și ciocnindu-ne interesele, aspirăm la o nemurire ideală, în care nu vom mai avea dorințe generatoare de conflicte și am fi ideali noi înșine, așa cum am vrea să fim, dacă am putea. Desenele naive, publicate adesea pe copertele revistelor religioase, cu adulți și copii veseli și sănătoși, cu ieduți care se zbenguie lângă leul pașnic și fără poftă de mâncare, ilustrează de minune utopia acestui vis.
Continuarea citiți în n.47 din 19 noiembrie 2021
