Calvarul deportărilor 

Calvarul deportărilor 

339
DISTRIBUIȚI

               

  1. Persecutaţi şi după reabilitare

 

     Când au aflat vestea că tatăl a supravieţuit şi a fost, în sfârşit, reabilitat, toţi membrii familiei nici nu-şi credeau urechilor. Pierduse orice speranţă că aşa ceva s-ar mai putea întâmpla vreodată. După ani grei de despărţire, după greutăţi şi chinuri neomeneşti întreaga familie era împreună. Îmbrăţişări, lacrimi, amintiri interminabile…

    Toţi împreună urmau să i-a o decizie cardinală: ce să facă mai departe. Copiii au fost deportaţi de mici, iar acum deveniseră maturi. Erau, se poate spune, sibirieni în toată legea. De bine, de rău, aveau o profesie, îşi câştigau existenţa, se deprinseseră cu mediul în care au crescut. Iar în Moldova nu ştiau ce-i aşteaptă, ce vor face, unde vor locui, cum vor fi primiţi.

    Tatăl, care în gulagul siberian gustase o altfel de viaţă a dat prioritate copiilor – să decidă ei, e vorba de viitorul lor. Copiii erau tentaţi de ideea să rămână pentru totdeauna pe meleaguri străine, iar gospodăria de la Sângerei s-o vândă. Mama lăsa ca decizia finală s-o ia soţul. După mai multe zile de gânduri răscolitoate Corneliu a hotărât: casa pe care am construit-o singuri nu o vom vinde, ne întoarcem cu toţii în Moldova. Au depus cereri de concediere, au perfectat actele necesare, au urcat în tren şi au luat calea spre baştina pe care n-o mai văzuseră de 17 ani. Toată bogăţia acumulată în Siberia a încăput în cele două valize de placaj (faneră). Nu lipsea, desigur, Icoana Maicii Domnului.

     La Sângerei au oprit chiar la poarta casei din care au fost evacuaţi forţat în depărtatul an 1941. Dar nu le-a fost dat să între în casă. Acolo locuia primul secretar al comitetului raional al partidului comunist al Moldovei Hriptulov. I-au arătat noului stăpân nelegitim al casei documentul de reabilitare, în care era scris negru pe alb că în urma judecaţii, casa lui Corneliu Dendrino n-a fost confiscată şi că el are dreptul să locuiască acolo, iar toţi membrii familiei au dreptul să fie aranjaţi la lucru. Dar aici, la Sângerei erau alte legi instituite de partidul care se afla la putere. Hriptulov a chemat

miliţienii, care erau la cheremul lui şi le-a ordonat să  le interzică accesul în casă a stăpânilor adevăraţi. Ce era să facă, au fost nevoiţi să-şi caute o gazdă.

     Timp de vreo jumătate de an Maria a tot umblat prin instanţe, a făcut demersuri, ba la Chişinău, ba la Moscova, căutându-şi dreptatea care şi aşa era de partea ei. După multe zile de peregrinări li s-a permis, în sfârşit, să între în casa de unde au fost izgoniţi de regim, fără a purta  vreo vină. Dar în curând autorităţile au inventat o altă piedică: cică, locuinţa a fost reparată şi ei trebuie să achite nici mai mult, nici mai puţin – 32 mii de ruble. Din nou demersuri, nervi, procese. Până la urmă instanţa a redus suma la opt mii de ruble, pe care familia Dendrino a fost nevoită să le achite, pentru a avea  posibilitatea să locuiască în propria casă.