Călăuzele noastre adevărate sunt doar cei care și-au iubit țara

Călăuzele noastre adevărate sunt doar cei care și-au iubit țara

40
DISTRIBUIȚI

O frumoasă poveste spune că, undeva dincolo de lăcașul eteric cutreierat de stele și planete, există un alt spațiu ideal, în care marile spirite se întâlnesc, după ce au restituit țărânei natale corpul ostreic cu care natura l-a înzestrat. Este, se pare, o zonă a unor înalte combustii spirituale, în care ideile plutesc ca niște fluide, identificându-se cu infinita armonie cosmică.

Acolo se află acum Grigore Vieru, Dumitru Matcovschi, Adrian Păunescu, Doina și Ion Teodorovici, Nicolae Dabija… în preajma lor se află  și Eminescu, ctitorul providențial al eternității românești, precum și mulți alți păstrători devotați ai valorilor culturii autohtone.

Gândindu-i alături pe cei doi, pe Vieru și Eminescu, laolaltă în operă și destin, parcă nici nu-ți vine să crezi cât de asemănător a fost drumul lor prin viață. Ieșiți amândoi dintr-un spațiu moldovean îmbibat de legende și cutreierat de umbrele marilor voievozi ai istoriei, ei și-au plătit datoria obștească  prin opere de negrăită valoare, dar și prin însăși jertfa vieții lor, care nu le-a fost nici ușoară, nici îndestulată, fiind nevoiți să se lupte cu grijile de zi cu zi ale existenței, dar și cu batjocuri neiertătoare ale unor năimiți, fără Dumnezeu și fără Patrie, și cu manevre josnice și injuste de demolare care continuă și după moartea poeților, semn că șacalii  istoriei se înverșunează să-i maculeze până și amintirea.

Patriot înflăcărat, Eminescu a luptat cu oculta vremii, cu nemiloasa, dar dreapta armă a cuvântului, Vieru a făcut același lucru, cu vocea poporului oprimat, fără să se teamă de pericolele care-l pândeau. Morțile lor premature au rămas suspecte, suspectă e și graba cu care diverși analiști circumstanțiali se grăbesc să combată fără de probe această ipoteză. Ar fi însă cât se poate de îngrozitor ca victimele disensiunilor politice din ultimul secol să aibă un factor comun, ceea ce e greu de acceptat.

Eminescu și Vieru sunt doi mari creatori de limbă românească, dar și doi inegalabili păstrători de cele mai mari valori ale neamului nostru. La baza limbii române moderne, capabilă dea reda cele mai subtile nuanțe ale gândirii stă Eminescu, în timp ce Vieru, prin toate scrierile lui, a demonstrat autenticitatea și noblețea grăirii autohtone, și a pus stavilă încercărilor samavolnice de a polua cu cuvinte fără nici o aderență la rădăcinile acesteia.

Acești doi mari stâlpi ai culturii noastre (și mai sunt și alții ca ei) s-au născut și au trăit în sânul realității românești, cunoscându-i toate subtilitățile și reușind să pună în valoare toate valorile spiritualității autohtone.

Poate că una din cele mai mari primejdii care ne pândesc în viitorul apropiat este înstrăinarea de noi înșine. O modă sinucigașă, susținută cu frenezie de canalele care nu ne aparțin, încearcă să desființeze rând pe rând, cu perseverență diabolică, toate ideile și simbolurile poporului român. Mercenari obraznici, plătiți cu mii de euro, defăimează tot ce e românesc cu scopul evident de a ne crea un grav complex de inferioritate.  Să vrea cineva o altă parcelare a neamului românesc?

Altfel nu ne explicăm de ce marii apărători ai culturii noastre trebuie să fie hărțuiți în postumitate. De ce Eminescu, Vieru, Păunescu, Matcovschi și mulți alții, care au îndrăznit să tragă un semnal de alarmă, sunt mereu defăimați de cine știe ce lojă subversivă.

Dar plantoanele noastre de aur și de diamant, prin opera lor neasemuită, vor ști să le dea peste mâini și de pe lumea cealaltă. Mesajul lor trebuie  scris cu litere de foc pe firmamentul Patriei: Români, fiți atenți, vi se pregătește ceva!

Nu vă luați, nevinovați copii ai prezentului, după pirați care ne arată un drum fals cu felinare măsluite. Călăuzele noastre adevărate sunt doar cei care și-au iubit țara, de la Iorga la Eminescu până la Grigore Vieru, care au plecat să ne vegheze până la capătul istoriei.

Constantin Bogdan, satul Heciul Vechi