BALADA NUFERILOR

BALADA NUFERILOR

57
DISTRIBUIȚI

În luminișul verde, pe-o întindere de deal,

Își șerpuia lin cursul un râu până la mal.

Era atât de iute, dar firav și îngust,

Încât capătu-i umed dădea într-un arbust.

Scăldat de bucuria susurului de râu,

Arbustul era verde, în apă pân’la brâu.

Creștea în băi de soare și în alint de cer,

Pân’ deveni copacul, al văii grănicer.

Alături, sălcioara, mai firavă ca el,

Stătea ascunsă-n umbra trunchiului de oțel.

Era mereu păzită de tânărul voinic,

Deși cam plângăcioasă, n-o speria nimic.

Când vânturile toamnei și ploile târzii

Le scuturau frunzișul și îi lăsau pustii,

Ei se țineau de ramuri și-n taină se iubeau

Și până-n primăvară cu dor se încălzeau.

După o iarnă rece cu mult omăt căzut,

Acel pârâu îndată a devenit crescut,

Cu apele în zbucium, se transformă în zmeu,

Care surpa pământuri cu urletu-i de leu!

Și cu o-înghițitură, din mal avar a rupt!

Lăsându-l în neștire, rănit și prea abrupt!

Salcia și copacul, care erau lipiți,

Se pomeniră-acuma de ape despărțiți…

Tăcere în durere, iubirea s-a surpat,

Nu mai pot fi-împreună, căci râul este lat

Și încă se lărgește, ca un imens amar!

A lor durere crește, un rău fără hotar!

– Ah, mă auzi pe mine, iubită sălcioară,

Cât sunt de trist și-mi este prea greu la inimioară!

Cum să mai fiu cu tine? Cum malul să-l pășesc?

Chiar dacă sunt departe, eu încă te iubesc!

– Copacule iubite, te-am auzit și plâng,

Va plânge-o veșnicie sufletul meu cel tâng!

De ce plătim amarnic cu nesfârșitul dor

Și ne-a furat iubirea curentul apelor?

– Iubito, sunt alături, deși îndepărtat,

Al nostru dor cel mare nu poate fi uitat!

De jale și de-amor, din inimă-ai să suferi,

Plângând cu-al ploii nor, au să apară nuferi!

De-atunci, în neuitare, pe ape, maiestuos,

Stau nuferii în floare să-i admirăm frumos!

Și chiar de rupi vreunul, tulpinile se-ntind

De la un mal la altul, iubirea amintind