CRIZANTEMA CELESTĂ

 

E toamnă iar, a coborât orizontul în negura vremii ca să-mi tulbure visele și să-mi pătrundă în suflet lumina aceea cernită de nepătrunsul soarelui prin norii plumburii, care au cucerit cerul și-și pregătesc revărsările lăcrimând peste pământul încins, așa pare să spună poetul din liniștea aceea aducătoare de tristețe ce i s-a cuibărit în suflet nedorit: „Cad frunzele uscate și-i toamnă-a câta oară/ Și vine noaptea mare din cerul rece, iară./ Pământul e în beznă, căldura s-a sfârșit/ Și frigul mă înconjoară, din câmpul vestejit.”.

Natura creează un peisaj dezolant, gândurile aleargă pe căi neștiute, frigul și noaptea își revarsă necuprinsul peste pământ și-i înving puterile, omul cade într-o meditație profundă, rămânând privitor într-o tăcere ce pare amorțită.

Simțurile, însă, par să se trezească și dintr-un con de umbră, purtând „Veșmântul ei divin”, o frumusețe răpitoare pare să se reflecte în ochii privitorului și să-i însenineze: „O văd! Ce-i de frumoasă! Veșmântul ei divin/ N-aduce-a vestejire, dar e înflorit, senin.”.

O fi raiul coborâtor peste întinderi cu frumusețea lui răpitoare sau gândirea inventează o stare de imaginație care învinge tristețea apăsătoare, ce-i redă vieții cursul firesc și doritor de trăiri alese? Nu, este doar o realitate, o pâlpâire de lumină pe care toamna o mai reflectă, din când în când, într-o revărsare de iubire și puritate, este o floare, care culeasă cu gândul, a devenit vers, credință și frumusețe răpitoare, împrumutându-și numele unui poem înălțător, „Crizantema celestă”, al cărui autor este Iurie Brașoveanu, poetul și artistul care a cucerit lumea cu creațiile sale și s-a înscris în Circuitul Universal al artei picturale, grafice și poetice.

Într-o mare de întuneric și apăsare sufletească, într-o toamnă ce uneori este greu de suportat, apare ca o sclipire, ca o mângâiere a sufletului această crizantemă minunată: „E floarea vieții mele, în toamnă ea sclipește/ Lumina mea și umbra de-a pururi mă însoțește./ Suntem în doi oglinda prin care trece lin/ O soarta îndurerată și-o lacrimă-n suspin”.

Metamorfozată într-o ființă, ea devine un interlocutor căruia poetul, profund afectat de trecerea vieții, îi face mărturisiri de suflet. Adresarea este plină de sentiment, de gingășie și puritate: „Duioasă, crizantemă, celestă dulce floare,/ Se trece viața noastră pe-aripa călătoare,/ Și anii în apusuri se spulberă și trec,/ Cum norii spre-orizonturi, așa spre hău mă-aplec.”.

O, iubire, O, durere a sufletului, cum de săpați așa adânc în profunzimile mele, cum mă întoarceți mereu spre sfintele altare, unde depun, cuprins de durere, toată istovirea mea, atunci când „cerul plânge-n mine și arde-n nesfârșit”.

Aceasta pare să fie mărturisirea poetului, cuprins de acea beznă, care tăinuiește în adâncul sinelui său dorul acela incandescent ce vibrează și „jalea cu geana-i de cristal” devine „perla ascunsă sub un val.”, plânsul acela în care se adăpostesc toate suferințele unei mari iubiri.

Crizantema celestă este o floare, realitatea ne-o dovedește, dar ce miracol adăpostește ea, ce suflu divin coboară din revărsarea aceea de petale și-i cuprinde poetului simțirile, și-i tulbură sufletul? Nu-i greu de ghicit, în inflorescența aceea tulburător de frumoasă, se ascunde un destin, o femeie, care continuă să trăiască prin miracolul iubirii, chiar dacă surâsul ei a devenit licărul unei stele pe bolta întunecată.

Descrierea capătă închipuiri astrale, uniunea dintre cer și pământ se realizează prin legământul cosmic dintre două ființe, dintre două suflete pe care nici timpul, nici eternitatea nu au reușit să le despartă. Și, ca o ultimă dorință a mărturisitorului de gânduri pământene, pe mormântul său dorește să apară, ca o lumină ancestrală, această „crizantemă celestă” cu parfumul său izvorâtor de fiori când gongul ceresc va bate ultimativ: „Să-mi luminezi mormântul, să te cuprind cu dor”.

Apoi, ca o revelație a gândului, apare, în visul cel pierdut prin necuprinsul nopții: pură, plină de credință, învăluită în mireasma aceea veșnic trezitoare de iubire, ea, regina sufletului său: „În visul meu din noapte mi-apari în calea vieții,/ Din veșnică credință, mireasmă a fineții./ O! Floarea mea astrală ești plină de mister,/ Din apă și cuvinte, ești foc, pământ și cer.”.

Ce triste-s diminețile, ce viscoliri de timp, toate se pierd pe cărări nevăzute, anii se spulberă în zare, doar un licăr de lumină și căldură mai străbate văzduhul, de la acea floare miraculoasă de toamnă, crizantema, la cel care, doritor de o îmbrățișare liniștitoare, acceptă chiar moartea: „Voiam cuprins de tine și liniștit să mor.”. Se spune că omul în drumul său prin viață, uneori, face pasiuni înălțătoare, își picură sufletul într-o creație dumnezeiască, atunci să credem că această crizantemă este idealul său de frumusețe și puritate, este iubirea care s-a adunat sporit în sufletul poetului? Da, floarea admirației sale se naște toamna, odată cu autorul și comuniunea dintre ei pare divină, în ea pare adunată toată pasiunea și iubirea pe care soarta, de multe ori, nu i-a îngăduit să i-o dăruiască ființei iubite.

Regretul pentru trecerea vieții, sfârșitul acela care nu-i ocolește pe oameni, pentru că nu s-au născut nemuritori, este atins de acel tragism ce-i cuprinde sufletul poetului, iar dialogul închipuit cu „floarea vieții sale” îmbracă forme de durere copleșitoare în aceste versuri: „Dar ce-ai să faci, micuțo? ‘n mormânt când mă voi duce,/ Iubirea mea cerească voi arde-o trist sub cruce;/ Petala ta fierbinte pe fruntea mea s-apleci,/Când țărnă mă voi face sub lespezile reci.”.

Versurile capătă înălțare și frumusețe acaparatoare prin mărturisiri sincere, prin dialogul închipuit, prin personificare, prin trăiri rupte din realitățile vieții, dar metamorfozate subtil în poem, prin acea adresare directă, pasională, care ne face părtași sensibili la întreaga desfășurare a faptelor.

Finalul poemului este o explozie de iubire și pasiune, un adevărat imn de slavă și binecuvântare, care ridică exprimarea la cote maxime, oferindu-i „Crizantemei celeste” acel suflu viu, care îl au doar oamenii, semn că în ea poetul a adăpostit o mare de iubire pe care i-a purtat-o unei ființe, unei femei pe care nu a încetat niciodată să o iubească. „O, floarea mea de vise, tu, floarea mea târzie!/ De tine mă apropii, la pieptul meu tu vii,/ Cu rouă și sclipire pe-al meu mormânt să fii.”.

Adunând anii, în sufletul omului se adună și tristețile, uneori, ele capătă aspecte dramatice, deoarece, apropierea de capătul drumului, de finalul vieții îi aduce în suflet acea deznădejde greu de suportat, care se numește eternitate.

O ultimă adresare, o ultimă lacrimă vărsată pe soarta nemiloasă a omului, un ultim vers plin de durere și regrete încheie acest poem al trăirilor intense, al iubirilor trecute sau prezente, materializate tot prin acel dialog cu confidenta vieții sale, „Crizantema celestă”: „O! Crizantemă dulce, tomnatica mea floare,/ Mai plânge iar pe fruntea-mi, că inima mă doare./ Ce tristă ți-i petala, ce mi-e aripa-n zbor,/ Ea ține-apusul vieții și arde-n plâns și dor.”.

Ne căutăm cuvintele care să exprime frumusețea copleșitoare a versurilor, profunzimea lor izvorâtoare de iubire, dăruirea și aplecarea care le-au dat sevă, conținut și înălțare, ca spusa noastră să poată evidenția măcar puțin din marea aceasta de trăire și de sentimente fără egal! Felicitări, Poete, fie ca versul tău să fie nemuritor, să colinde zările și timpul să-i ofere cea mai prețioasă comoară: NEMURIREA!

Înaltă considerație, Iurie Brașoveanu, pentru cine ești și pentru cine vei fi peste vremuri prin creațiile: poetice, picturale și grafice! Dumnezeu să-ți fie mereu aproape și așa cum le spui mereu oamenilor: Să trăiești!

Podiumul grupului va fi împodobit, astăzi, cu una dintre cele mai minunate creații de pe grupul nostru, vă dorim lectură plăcută tuturor acelora care vor dori să se înfrupte din frumusețea copleșitoare a acestor versuri.

Autoare, RODICA DANU și DANIELA ALUPII.