16
DISTRIBUIȚI

Roadele duhovnicești ale Postului

În zilele noastre mulți creștini nu dau postului importanta cuvenită, îl țin fără tragere de inimă sau nu îl țin deloc. Postul însă trebuie primit cu bunătate, nu cu frică și părere de rău, căci nu este înfricoșător pentru oameni, ci pentru diavoli, în cazul demonizaților, postul poate face mult, mai ales când este însoțit de sora sa bună, rugăciunea. De aceea Hristos ne spune: „ Acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune și post” (Matei 17,21).

Postul ținut așa cum se cuvine aduce preacurate roade duhovnicești, foarte prețioase și foarte folositoare omului.

Cum sufletul și trupul participă împreună la postire, la fel împreună se folosesc de roadele generate de respectarea postului.

Binefacerile postului în viața creștinului sunt multiple. Acesta poate avea un caracter pedagogic, medical, estetic, pregătitor pentru Rai, mijloc de a-L lăuda și a-L slăvi pe Dumnezeu, de a comunica cu El.

Postul încet-încet, subțiază stratul gros al păcatului  care acoperă sufletul și alungă din el întunericul (Sf. Simeon Noul Teolog). Așa cum soarele alungă ceața, curăță ochii noștri sufletești și ne descoperă soarele dreptății, pe Iisus Hristos.

Necesitatea postului este subliniată nu numai de Tradiția Bisericii noastre, de canoanele  Sfintelor Sinoade și de  testamentele Părinților, dar și de Sfânta Evanghelie.

Mai întâi, însuși Domnul, înainte de a se măsura  cu diavolul în pustie, a postit 40 de zile și nopți. Și aceasta a făcut-o nu pentru că  avea nevoie de post pentru a-l pricepe pe cel viclean, de vreme ce este Dumnezeu atotputernic, ci pentru că a vrut să ne dea, ca și în alte împrejurări, o pildă directă și personală, pe care noi să o urmăm. Dumnezeu fiind, nu avea nevoie de post, dar noi, ca oameni, avem nevoie de aceasta, pentru a-l alunga departe de noi pe satana. Căci Hristos, iarăși, ne-a încredințat că neamul diavolesc „ cu nimic nu poate fi scos decât cu rugăciune și cu post.”

Prin posturi creștinul are posibilitatea să-și schimbe în chip mistic natura. Scopul final al sufletului, precum și al trupului, este învierea, la care se ajunge  și prin postire. Prin binefacerile obținute postind, sufletul și trupul sunt înviate împreună la Nunta mistică a lui Hristos, Mirele veșnic, căci relația cu Hristos are și un caracter nupțial.

Să conștientizăm, așadar, necesitatea postului celui ucigător de patimi  și folositor pentru suflet, care va înviora duhul, va ușura trupul, va înăduși păcatele și ne va îndemna voința spre culmi duhovnicești, spre nevoințe aducătoare de roade, spre foame și sete, și dor de Iisus Hristos, Care a spus: „Eu sunt pâinea vieții; cel ce vine la Mine nu va flămânzi și cel ce crede în Mine niciodată nu va  înseta.”

Poporul nostru întotdeauna a fost evlavios și cu frică de Dumnezeu. Ascultarea, înfrânarea și ospitalitatea l-au caracterizat, și prin acestea a câștigat simpatia, chiar și a celor mai ostili dușmani. Postul mereu trezea conștiința, fiind caracterizat prin intensificarea rugăciunilor și a milosteniei. Intră în post „toată suflarea”, cu mic, cu mare, și acest fapt începea să garanteze o nouă viață, cu frică de Dumnezei și cu credință.”

Șiroaie de lacrimi erau vărsate în scaunul mărturisirii, era lege ca fiecare vrednic să se unească cu Hristos prin  Împărtășanie. Câtă tristețe pentru păcatele săvârșit. Câtă strădanie întru dobândirea sfințeniei. Câtă dăruire din dragoste creștinească.

Dar oare toate acestea țin de domeniul trecutului? Am mai păstrat ceva din cele cultivate și trăite de însăși înaintașii noștri în credință? Sigur că da, dar cam puține.

A lehamite,  formal, ba chiar programat – aceasta ne este atitudinea față de post. Pasivitatea ne caracterizează. 

Am ținut câteva zile post și mi-am făcut datoria. Nu pot posti că sunt deprins cu cărnurile, lactatele. Sunt bolnav și nu pot ține post. Nu am nevoie de slăbire. Acestea sunt câteva dintre argumente invocate  întru neîndeplinirea postului.

Toți se referă doar la cele trupești, neînțelegând că toate din interior se fac pentru trezirea sufletului în rugăciune și pocăință.

Într-adevăr, „suflete, suflete al meu, pentru ce…”dormi, stai în păcat și ești mulțumit de tine. Omule, te temi să nu pricinuiești vreun rău trupului, dar de suflet nici nu-ți pasă? Deșteaptă-te cât mai este timp, să nu fie prea târziu pierzându-ți mântuirea.

Fără înfrânare, fără creșterea virtuților lăuntrice nu avem sorți de izbândă întru dobândirea veșniciei alături de Hristos Mântuitorul. Oare ce ar trebui să fie mai râvnit decât slăvirea sufletului? Nimic.

Demonstrează-ți ție însuți că ești tare, că ești capabil să înfrunți păcatele și poftele, că poți ajunge învingător. Eliberează-ți sufletul, fă-i loc în trup ca într-un castel frumos și bine îngrijit.

Arhimandritul Pahomie  Jugănu,

starețul mânăstirii  „ Sf. Apostoli Petru și Pavel”

          satul Bocancea