TELENEȘTEANCA LUDMILA BOSÎI – PROFESORUL ANULUI 2022!

„Am preferat să fiu doar PROFESOR!”, a mărturisit în fața întregii republici talentata profesoară de limba română Ludmila Bosîi, învingătoarea Concursului „Pedagogul anului”, Premiul II, categoria „Profesor”. A fost un moment de maximă intensitate emoțională pentru pedagogii de  la Telenești, când prim- ministra Natalia Gavriliță  a înmânat colegei lor semnul de gratitudine pentru înaltul, onorabilul titlu de dascăl. Citiți mai jos confesiunea doamnei  Ludmila Bosii, care ultimii 20 ani a activat ca profesoară apoi ca directoare a Liceului, ulterior a Gimnaziului ”Dimitrie Cantemir din Mândrești”  despre evenimentele marcante din carieră și, în special, despre: drumul formării; rolul școlii; importanța educației de acasă.

În prezent dna Bosâi predă limba și literatura română într-un liceu privat din capitală.

Ion Cernei

„A fost odată ca niciodată… Că de n-ar fi nu s-ar povesti. Începuturile școlirii mele stau sub semnul incertitudinii și a necunoscutului. Fără a fi frecventat grădinița măcar o singură zi, am fost acceptată în clasa întâi pentru că aveam ochii mari și pentru că doamna învățătoare m-a găsit drăguță. Și asta pentru că, pe vremuri, cei născuți mai târziu de întâi septembrie erau înmatriculați doar la vârsta la care aveau șapte ani împliniți. Iar mama tare își dorea să nu „pierd” anul.

După acest itinerar al tatonărilor, a urmat perioada conștientizării de sine. A faptului că, prin învățare, îți descoperi Eul, te autodepășești, te prinzi în hora ideilor altfel. Mai ales, atunci când efortul tău este susținut de învățător. Și eu am avut parte de dascăli prin vocație! Mulți! Și adevărați! Când inima cere să spun mulțumesc unui profesor, este, în primul rând, pentru doamna Pinteac Raisa, diriginta și profesoara de limba și literatura română. Cea alături de care am cunoscut bucuria succesului pentru prima dată, atunci când, prin încrederea acordată, am ajuns premianta etapei republicane a concursului „La izvoarele înțelepciunii” dedicat creației lui Vasile Alecsandri. Sau atunci când mi-a oferit rolul feminin principal în piesa „Iorgu de la Sadagura”. De la înălțimea zilei de azi, realizez că acestea au fost fericite prilejuri de a crede în mine.

Au urmat anii de liceu (Liceul Teoretic „Vasile Alecsandri” din m. Chișinău, 1993-1995) și facultate (Universitatea de Stat „A. Russo” din m. Bălți, 1995-2000). Ani grei din punct de vedere economic și social. Atunci nu credeam așa. Tinerețea te ajută să vezi lumea în culori deschise. Plus că era și perioada primelor iubiri.

Primul an de activitate pedagogică l-am consumat în cadrul Gimnaziului „M. Eminescu” din or. Telenești. A fost un an al încercărilor. Dar unul absolut necesar în intenția de a-mi defini rostul.

În 2001, ne-am stabilit cu traiul la Mîndrești și, de atunci, instituția școlară din localitate, inițial liceu, acum gimnaziu, este cea cu care mă autoidentific, cea în a cărui serviciu îmi pun toată credința și priceperea.

Dacă am avut parte de experiențe care m-au marcat?

În fiecare zi!!! Școala e un veritabil laborator al spiritului. Și nu o declar de dragul cuvintelor mari. Chiar dacă avem în societate o criză de percepție a rolului școlii, cred cu tărie în puterea ei de a contura vise și țeluri.

Așa că prefer să vorbesc despre lecții învățate.

Inițial, credeam că datoria mea este să-i învăț pe copii gramatica. Să știe pe din afară toate noțiunile și toate regulile de punctuație. În timp, am înțeles că elevul învață de la sine dacă reușești să îi încolțești satisfacția revelației. Să îl asculți, să îi oferi certitudinea că părerea lui contează, că el este important. Chiar cu riscul de a nu cunoaște regulile și întreaga recuzită de ordin teoretic.

Profesorul, la clasă, trebuie să se lase descoperit. Elevul să vrea să-i dezghioace esența. Să facă ochii mari și să-și manifeste uimirea. Prin felul în care acesta transmite mesajul, prin diversitatea formelor de studiu, prin experiențele proprii de viață pe care le lasă la îndemâna învățăceilor săi. Alteori, prin sobrietatea vestimentației sau îndrăzneala și dezinvoltura sa.

După opt ani, în care am combinat funcția de director cu cea de profesor, constat că felul în care copilul percepe școala este direct proporțional cu modul în care se vorbește despre aceasta acasă. Familia este cea care are menirea de a ne ajuta în efortul nostru de a educa. De a forma oameni.

Să fii profesor nu e ușor. Dar tare antrenant! Nicio zi nu e la fel!

Vă invit să probați!”