Icoana

Icoana

12
DISTRIBUIȚI

Continuare din nr. 26

  1.       Pădurea, mlaştinile, ţânţarii, tăunii şi musculiţele

 

     Cătunul era situat la marginea unei păduri imense, în jur – un şes presărat cu  mlaştini. Au fost repartizaţi la gazdă în casele localnicilor. De fapt, localnicii erau aceeaşi deportaţi ca şi ei. Au fost „răsculăciţi” şi deportaţi în aceste locuri în anii 1937-38 de prin părţile Barnaulului. Stalin nu s-a sinchisit să-i deporteze chiar şi pe ruşi. I-au dus acolo pe timp de iarnă şi i-au lăsat la marginea pădurii, în zăpadă,  unde n-aveau nici un adăpost. Bieţii oameni au săpat la repezeală în pământ bordeie, în care au supravieţuit în condiţiile aspre ale iernii siberiene. Primăvara şi-au construit case din lemn, au defrişat sectoare de pădure, au afânat pământul şi au început să cultive cartofi şi alte culturi agricole. Fiecare familie avea lotul ei de pământ, care îi purta şi numele. Peste  câţiva ani au întemeiat un kolhoz.

     Ecaterina cu copiii a nimerit într-o familie de ruşi credincioşi, oameni foarte cumsecade, primitori. I-au adăpostit, i-au hrănit, le-au pus la dispoziţie o odaie în mica lor locuinţă. Drept că nu era cine ştie ce mobilă, doar un pat lat din scândură pe care erau aşternute paie şi o cuvertură. Pentru prima dată în ultima lună au dormit profund s-au relaxat puţin din punct de vedere psihologic. Bunăvoinţa gazdelor le-a insuflat încredere că vor supravieţui chiar şi în acele condiţii nefaste.

     Peste un timp, împreună cu o femeie tot din Moldova care avea doi copii au cumpărat o căsuţă de lemn şi trăiau acolo două familii.

     În fiecare lună Ecaterina era obligată să se ducă la comendatură să se înregistreze. S-a angajat la lucru spălătoreasă la spitalul dintr-un sat vecin Nijneaya Tavanga, a făcut rost de nişte haine calde pentru copii. Maria şi Lolie au început să frecventeze şcoala – în clasa întâia. Nu ştiau limba rusă, dar au însuşit-o repede – n-aveau altă ieşie, nimeni nu vorbea cu ei limba română. Ca s-o ajute pe mama, să câştige o bucăţică de pâine copiii lucrau şi ei în kolhoz – la plivit legume, la strâns fân, erau de ajutor şi la treieratul grânelor.  Penru aceasta câştigau câte 200 grame de pâine pe zi. Le mai dădeau voie să ia de la ferma de vite zer (obrat).

     În orele libere se duceau în pădure – la început nu prea departe – se temeau să nu se rătăcească. După ce s-au deprins se adânceau tot mai mult în taigaua siberiană.  Din pădure se întorceau cu coşuleţele, confecţionate de mama din coajă de mesteacăn, pline cu ciuperci şi pomuşoare, cu diferite ierburi pe care le foloseau în mâncare şi care erau bune şi de leac. Drept că pentru a culege pomuşoarele trebuiau să treacă prin mlaştini în care se afundau până la genunchi. Pădurea i-a ajutat să supravieţuiască pe timpul foametei straşnice ce bântuia în Siberia toţi anii cât s-au aflat acolo.

     Deoarece locul era mlăştinos, copiilor  le dădeau mare bătaie de cap ţânţarii, tăunii şi musculiţele (moşcara). Acestea pătrundeau în nas, în ochi sub haine şi în scurt timp se alegeau cu răni sângerânde. Nu zăbavă s-au învăţat să folosească plase, pe care le utilizează apicultorii pentru a se proteja de albini. Vara cultivau cânepă, in, prelucrau plantele şi mama împletea haine, papucei. Din păr de vacă i-a împletit Mariei un sarafan.

     Maria şi Lolie au absolvit şapte clase într-un sat aflat la o distanţă de 25 kilometri, unde se duceau zilnic pe jos prin taiga, deoarece nu circulau maşini. Dimineaţa mâncau cartofi, la prânz cartofi, la cină cartofi, această cultură creştea foarte bine pe acele pământuri. Când mama primea pentru muncă o jumătate de kilogram de pâine, împărţea copiilor câte o bucată, iar ea rămânea cu fărâmiturile.

   Mulţi dintre deportaţi nu suportau condiţile nefaste şi se duceau în pământ cu zile.

 

 

                      4.Greu se mai scurg anii în Siberia

 

Ecaterina număra zilele, lunile, anii. Pentru ce ? Poate ca să nu le piardă firul. Nu ştia pentru ce a fost deportată, nu ştia dacă se va mai întoarce vreodată în Moldova. Copiii erau principala ei grijă. Le era milă de ei că au fost duşi cu sila pe meleaguri străine, fără a purta vreo vină au fost lipsiţi de copilărie, de tinereţe.  Ce îi aşteaptă, cum se vor descurca în viaţă?  Întrebări, întrebări, la care nu ştia răspunsul.

     Iernile erau aici crunte, necruţătoare. Cum se terminau zillele calde (care erau tare puţine) şi veneau gerurile siberiene, niciodată nu era sigură că va ajunge până-n primăvară. Doar credinţa în Dumnezeu, doar Icoana Maicii Domnului o ţineau în viaţă. Aşa s-au scurs zece ani, după care li s-a permis să se mute cu traiul din Siberia în Kazahstan, însă rigorile le prescrieau să domicilieze doar în regiunea Coccetav.

     Copiii Ecaterinei nu se pierdeau cu firea. Erau răzbătători, îndrăzneţi, greutăţile copilăriei i-au călit. După ce au absolvit şcoala medie Lolie a susţinut examenele de admitere într-un colegiu agricol în oraşul Semipalatinsc, iar Maria care visa să devină profesoară s-a dus la Caraganda, unde era un Institut pedagogic. Şi-a luat valiza în care mama îi pusese nişte haine, ceva merinde şi a urcat în tren.

    Examenele le-a susţinut cu brio, dar când a venit timpul să fie înmatriculată i-au studiat mai atent actele, în care era scris că are voie să trăiască doar în regiunea Coccetav și i-au arătat spre uşă. Lacrimile în faţa autorităţilor nu făceau nici o para chioară. A urcat în tren şi a făcut cale întoarsă. Ce să facă, încotro s-o apuce, ce uşi să mai deschidă?

     În acele locuri, mai ales în localităţile mici, îndepărtate de centrele raionale era o criză mare de cadre pedagogice. Maria, care avea déjà studii medii generale s-a

      adresat la secţia raională de învăţământ, și a fost angajată în calitate de învăţătoare într-un cătun mic. Erau doar trei clase – întâia, a doua şi a treia, iar Maria era unica lor învăţătoare.

     După un an de muncă în cătun a hotărât să-și încerce norocul la un colegiu de hidromelioraţie. A susţinut cu succes examenele şi a fost înmatriculată.

     A absolvit colegiul cu diplomă roşie, după ce a fost repartizată în calitate de hidroameliorator în regiunea Taldî-Curgan, într-un sovhoz unde creşteau vite de prăsilă. Tot în Taldî-Curgan  s-a aranjat şi fratele Lolie – în calitate de ingener-constructor.

     Astfel, copiii familiei Dendrino s-au încadrat în ţesutul siberian, apoi în cel kazah. Altceva ce puteau să facă! S-au împăcat într-un fel sau altul cu modul de viaţă ce le-a fost hărăzit, s-au deprins cu mediul lingvistic ce le-a fost impus, îşi câştigau existenţa muncind, şi când, în anul 1956, după moartea lui Stalin au aflat vestea despre reabilitare au stat la cumpănă: cum să procedeze mai departe.