Un elogiu României Mari

Un elogiu României Mari

15
DISTRIBUIȚI

Mă doare că astăzi nu mai există România Mare. Cred că așa trebuie să încep această înșiruire de sentimente care se vrea o dedicație României mele. Sărbătorirea Centenarului Marii Uniri nu e un motiv de aducere aminte a ceea ce existat, deloc. Este un motiv de a lupta pentru ceea ce ar fi trebuit să fie păstrat. Nu putem sărbători ceva ce nu este complet și nici ipocriți nu se cuvine să fim atâta timp cât românii din afara granițelor sărbătoresc Marea Unire doar în suflet.
Acesta este lăcașul unde se aduc ofrande Marii Uniri și acest lucru îl simt și eu ca o tânără ce s-a născut, a copilărit și a crescut în Basarabia. Basarabia mi-a oferit cea mai prețioasă lecție despre românism. Valorile se călesc în împrejurimi nefavorabile, se întăresc prin greutăți și obstacole, dar cel mai mult rămân a fi adânc cultivate acolo unde prin circumstanțe vitrege au prins rădăcini adânci, rădăcini care se hrănesc din seva unei sincere iubiri de țară. De mică am fost o însetată luptătoare pentru România mea, deși mulți m-au catalogat ca fiind un copil naiv căruia i s-au împlântat idei greșite și utopice. Era pe vremea când a fi unionist era încă un tabu. Aici aș vrea să menționez un detaliu definitoriu. Spunea Constantin Noica că oamenii cu aspirații mari au nevoie de antrenori care să fie ca o ploaie pentru sămânța valorilor care se vrea cultivată în ei. Doar așa au șansa de a fi valorificați. Mă simt norocoasă că am avut mentori buni. Iubirea de țară nu poate fi condiționată nici de bogăția ei materială și nici de felul în care o văd alții, ea izvorăște din valorile milenare ale unui popor puternic marcat de bogăția sa spirituală. România mea nu e doar „un colț de rai”, vorba poetului, ci este mai degrabă locul unde mi se înfiripează toate simțămintele și se contopesc cu iubirea-mi sinceră față de acest pământ. Nu am absolut nimic să-i reproșez acestui petic de pământ din inima Europei. Unicul blestem al lui sunt oamenii care nu au luptat îndeajuns ca să-l protejeze și să-l valorifice așa cum s-ar fi voit să fie. Românul are o incapacitate care i s-a considerat adesea un handicap și anume aceea de a pune totul pe seama sorții. Destinul unei țări, în perspectiva mea este arhitectura propriului popor, de împrejurări vitregi nu a fost nimeni lipsit. Noi am renunțat la a lupta pentru România Mare nu în marile momente de cumpănă, ci anume atunci când ar fi trebuit să menținem ceea ce deja titanii istoriei au reușit să făurească.

Mihaela UNGUREANU, s.Chișcăreni, studentă la Universitatea Babeș- Bolyai, Cluj, România

continuarea o puteți găsi în ziarul numărul 46 din săptămâna trecută