GRIGORE VIERU, martirul limbii române

GRIGORE VIERU, martirul limbii române

154
DISTRIBUIȚI

La mijloc de cuptor s-au împlinit nouă ani și jumătate de când s-a înălțat la ceruri poetul GRIGORE VIERU, creația căruia răvășește inimile și sufletele nu doar pământenilor pentru care a scris în limba română, dar și tuturor celor care i-au citit versurile.
Când poetul era zdrobit pe drumul ne întoarcerii de la Sfânta Cuminicare anuală cu versurile lui EMINESCU, rostite în plină iarnă la Cahul, acolo, în sudul Basarabiei inima noastră a plâns și a sângerat amintindu-și de nefericita „coincidență” cu soarta soților DOINA și ION ALDEA- TEODOROVICI și ei zdrobiți în acordul divinei melodii, generic rămas de atunci mereu întru pomenirea Poetului nostru național. Și, iată, fatal sau nu, șirul „ evenimentelor rutiere” nu mai contenesc a ne răpi rapsozii pe-al căror sânge „…Curg florile alfabetului latin”.
GRIGORE VIERU s-a născut în satul Pererîta, Briceni. A copilărit frumos și cuminte într-un univers familial și rustic, care i-a marcat profund primele alcătuiri poetice prin ușoare note ale decorului proaspăt și neviciat cu lirica poetului rus SERGHEI ESENIN„ Dragă Oteie, Dulce mireasmă! La gură femeie /La mijloc mireasă, Curge izvorul/ Grâul răsare / Acolo pe unde/ Trec urmele tale; / Vălură dorul /Des ca o iarbă, /Parcă răspunde,/ Parcă întreabă…”
Fire comunicativă și prietenoasă, plăpând la înfățișare, chiar ușor astenic, extrem de sensibil, GRIGORE VIERU era în realitate un om puternic și chiar de temut pentru unii, un atelier ego al ciobanului mioritic, răpus de teama bolnăvicioasă ale unora în fața fulgerelor de nestăvilit ale Limbii Române și ale cumințeniei adevărului istoriei noastre naționale.
„În vremea putredă și goală /Pe mine, frate, cum să-ți spun, / Pe mine m-au mințit la școală, /Că-mi ești dușman, nu frate bun… /Din Basarabia Vă scriu, /Dulci frați de dincolo de Prut /Vă scriu cum pot, e prea târziu, /Mi-e dor de voi să Vă sărut…” (Scrisoare din Basarabia).
În tinerețe poetul a compus versuri pentru copii, ridicându-și, poate, un fel de baricadă protectoare: „Suie frunză, urcă ram: – Tare mult de lucru am!/ Trece valea, trece coasta /Tare -i scurtă viața asta!” (Furnica) sau versuri de alint, cum ar fi acestea bunăoară: „ Într-un clopot de strămoși, /Pe amintirea lui bunicu / Pe nesomnul lui tăticu, / Pe un vers de EMINESCU, Pe pământu ce iubescu, / Să-l iubești și tu așa, /Ha, puiu, nani-na/” (De leagăn)…

continuarea o puteți găsi în ziarul numărul 29 din această săptămână