359
DISTRIBUIȚI

Data de 15 iunie, ne face să ne oprim o clipă din grijile noastre cotidiene, din goana nebună ce ne sfâșie energia, pentru ca să vorbim despre trecut. Să ne amintim frumos, despre cum odată, se premărea codrul, iubirea, natura, sau omul de geniu, prin versuri delicat compuse. Să ne amintim de MIHAI EMINESCU, poetul român al tuturor timpurilor, cel care a revărsat „gândirea-i fără margini peste marginile lumii”, semănând lumină din „tainica-i simţire”, cel care prin menirea-i de geniu n-a fost fericit şi n-a putut „face fericit pe cineva”. Acesta este marele Eminescu al cărui nume „a scăpat de noaptea uitării”, fiind un simbol al eternităţii.
Adesea, ne întrebăm de ce ne este aşa de dor de Eminescu? Geniul românesc, Eminescu a pătruns în sufletele iubitorilor de poezie, graţie profunzimii şi armoniei versurilor sale. Opera sa va purta în continuare pecetea nemuririi, prin strălucirea imaginilor artistice, diversitatea temelor şi profunzimea cugetării.
Ne este dor de cel ce a scris poezia cutremurătoare, de cel care ar fi putut face mai mult pentru ţara sa, dacă nu pleca prea devreme printre îngeri.
Cu gânduri profunde, pline de melancolie, despre marele geniu ,au scris și membrele cenaclului „Floarea albastră” ale liceului ce poartă numele marelui poet MIHAI EMINESCU conducătoarea cenaclului „Floarea Albastră” Ecaterina ATANASV.

Eminescu mereu viu în conștiința poporului său
Sunt mândră că liceul în care îmi fac studiile poartă numele lui Mihai Eminescu, și consider că este cel mai mare poet pe care l-a ivit vreodată, pământul românesc.
Copilăria și-a petrecut-o la Ipotești, unde cunoaște de timpuriu frumusețile naturii, așa cum mărturisește mai târziu în poezia „Fiind băiet păduri cutreieram”…:
„Fiind băiet păduri cutreieram,
Și mă culcam ades lângă izvor,
Iar brațul drept sub cap eu mi-l puneam
S-aud cum apa sună-ncetișor”.
Mă impresionează lirica sa, cu o tulburătoare muzicalitate și armonie, ce împletește, chemarea iubirii și cea a naturii în poeziile: „Dorința”, „Seara pe deal”, „Călin, file din poveste”…etc.
Spirit romantic, vizionar, Eminescu a cultivat deopotrivă lirica meditativ pesimistă în poemul „Luceafărul”:
„A fost odată ca-n povești
A fost ca niciodată
Din rude mari împărătești
O prea frumoasă fată”.
La orele de limbă și literatură română doamna Ecaterina ATANASOV ne-a atenționat spusele lui Tudor Vianu: „Eminescu este viu în conștiința poporului nostru, este studiat, interpretat, omagiat, învățat cu plăcere sau defaimat și toate acestea la un loc dovedesc rolul pe care-l joacă marele scriitor în cultură și-n conștiința românilor”.Când îi citesc poeziile, aud glasul izvoarelor, al turmelor, foșnetul frunzelor, dar atunci când nu-mi ajung cuvinte îmi șoptesc versuri din Eminescu. Sunt onorată că țara mea este Moldova și atâta timp cât pe aceste pământuri vor trăi români iubitori de codru, de mare, de tei, de plopi, iubitori de dreptate și adevăr, Eminescu ne va fi simbol și ideal.
„Nu spera când vezi mișei
La izbândă făcând punte
Te-ar întrece nătăraii
De ai fi cu stea în frunte”.

Mihai Eminescu tămăduitor de suflete
Am gândit mult la acest articol, și faptul că sunt viitoarea absolventă a L.T. „Mihai Eminescu” m-a motivat să-l scriu. În lume sunt multe comori, ascunse, însă cel des ele sunt găsite și bine cizelate. Astfel Mihai Eminescu, un om simplu, dar cu vise, născut la 15 ianuarie la Botoșani. Ambițiile lui de a deveni un „om cu literă mare” l-a ajutat să treacă treptat prin greutățile vieții. La numai 17 ani opera eminesciană a cunoscut unele motive poetice. Studiile universitare la Viena și Berlin, căutările eului propriu, cercetările și gândirea genială ajută la trecerea într-o nouă etapă în evoluția culturală și sufletească a poetului. De aceea se spune „Cartea reprezintă oglinda sufletului unui autor”. Operele lui Eminescu sunt vaste, de o mare varietate a genurilor (poezie, proză, teatru, publicistică, culegeri de folclor), a temelor și motivelor literare, unitare prin creativitatea excepțională a imaginației și al limbajului poetic. Lirica erotică este expresia unei largi game de sentimente și proiecții subiective, aspirația spre o iubire ideală („Seara pe deal”, „Floarea albastră”, „Lacul”), regret și sarcasm („Pe lângă plopii fără soț”, „Scrisoarea a V-a”). O dimensiune cosmică a erosului, înțeleasă ca forță integratoare și ca stimul al vocației, conferă gravitatea meditativă și profunzimea poeziei sale. Natura exprimând se ca o componentă esențială a universului și a sufletului eminescian, fiind nu atât un peisaj real, cât o lume fabuloasă (codrul, marea, cosmosul), reprezintă spațiul imaginarului poetic („Momento mori”, „Călin”, „Povestea codrului”). Acestea au și dus la visul și reveria eminesciană fiind funcții poetice esențiale. O componentă importantă a operei eminesciene o are și publicistica social-politică, expresie a unei concepții organistice și evoluționiste despre societate, economie și cultură. Naționalismul lui Mihai Eminescu însemna critica „formelor goale” întroduse de revoluția burgheză în societatea românească. Insuficient cunoscută și receptată, opera lui Eminescu și-a îndeplinit destinul postum, așa cum a prevăzut Tudor Maiorescu într-un studiu fundamental, influețând decisiv evoluția poeziei românești și devenind pentru conștiința națională „Expresia integrală a sufletului românesc”, iar creatorul ei „omul deplin al culturii românești”. Acesta a fost un trecut unic și fantastic creat și trăit de un geniu. Și cu prilejul aniversării geniului național am onoarea să vă invităm, la o închinăciune și o amintire a vieții eminesciene organizată de membrii cenaclului „Floarea Albastră” la 15 iunie 2016 în orașul Sângerei, la bustul lui Mihai Eminescu.

Poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi…
E constant faptul, creația lui Eminescu nu reprezintă o fulguație uluitoare, unică și neaștepatată pe cerul poeziei românești ci o sinteză de tradiție popular-națională și de cultură. Eminescu și-a aplecat dragostea, înțelegerea asupra vieții omului, văzând idealul unei vieți de onestitate și de trăire sinceră și pasionată. A vorbi de poet este ca și cum ai striga într-o peșteră vastă, nu poate să ajungă vorba până la el, fără sa-i supere tăcerea.
La scara culturii noastre, Mihai Eminescu poate fi o împreunare de talent, o formă inegalabilă, pe care o poate atinge în cultul nemărginit al valorilor vieții. Într-un fel îl pot numi pe poet sfatul preacurat al versului românesc. Versul întreg pe care l-a scris, m-a alimentat cu un zâmbet blând, adânc și melancolic, cel dintâi somn al sufletului românesc. Mihai Eminescu mă îndrumă sa creez încredere și sinceritate atât de necesară pentru discuție de suflet.
Mihai Eminescu cea mai importantă voce poetică din literatura română.
A fost un poet, prozator și jurnalist român, considerat de cititorii români și de critica literară postumă drept. Pot să spun cu certitudine că Mihai Eminescu a iubit nemărginit valorile vieţii, a căutat în ele granitul absolutului şi, negăsindu-l, din amărăciune faţă de faza istorică în care i-a fost dat să trăiască, şi din durere, sfîşiere şi revolta faţă de mărginirea fiinţei omeneşti, a tăgăduit … Aici stă marea taină a atitudinii eminesciene.
Recitindu-l pe Eminescu ne reîntoarcem, ca într-un dulce somn, la noi acasă. Poetul Mihai Eminescu depăşeşte nu numai raza romantică, ci şi toate celelalte antecedente cunoscute; într-adevăr, el ne apare drept unul din cei mai mari poeţi ai categoriei departelui din întreaga literatură universală.
Gândul mă duce bunăoară la poezia “Trecut-au anii… ”

Trecut-au anii…

Trecut-au anii ca nori lungi pe şesuri
Şi niciodată n-or să vie iară,
Căci nu mă-ncântă azi cum mă mişcară
Poveşti şi doine, ghicitori, eresuri”